Echipa de la start

În fiecare dintre noi există o lecție de fizică. Un amestec de atomi, de molecule și de nuclee care se construiesc în fiecare moment, pentru ca în clipa următoare să se distrugă iremediabil. Cei mai mulți, însă, au cam lipsit de la ore...(va urma)

Ce ne doreşti nouă, dulce Românie?

Se lăsase ceaţa peste Bucureştiul de azi-dimineaţă; înaintaşul României în faţa lumii întregi s-a plecat, aproape de prânz, în faţa unei ţări libere şi aproape întregi de abia nouăzeci şi unu de ani.
S-a adunat lume însufleţită de pornirea celei dintâi zile a iernii celei noi, înfrigurată şi tulbure; mişcătoare şi treierate mulţimi s-au amestecat între convoaiele militariceşti, verticale şi cinstite, înnobilate de măreaţa lor misiune încă de dimineaţă, prea devreme pentru tot ce aveau de exprimat.
Şi s-a tulburat, mai apoi, cerul şi pământul, s-au speriat toţi cei fără de aşteptări şi înnămoliţi de incertitudinea prezentului, s-au zburătăcit stolurile de ciori ale începutului de decembrie: am tresărit cu toţii la cele douăzeci şi una de salve de tun; ...şi parcă ne-am trezit!
Deşteptaţi, parcă, din încrengătura de crezuri, ostaşii noştri, aproape adormiţi de atâtea avanpremiere şi şuvoaie de ordine, au pornit a se scurge, în formaţii timide, pe sub un arc al unui triumf ce nu mai aparţine prezentului, prin faţa unui simulacru de tribună oficială, înghesuită de nişte cvasiconducători în care nimeni nu mai crede. Se colora pal, din toate nuanţele vajnicilor noştri apărători, un miez de suflet românesc, pentru care, în nostalgia celor ce s-au scurs, cei bătrâni lăsau să le scape dintre gene câte o lacrimă.
Nişte zâmbete crude şi firave de pe margini. Nişte drapele mici, micuţe, fluturau întregi, negăurite la mijloc, în nişte mâini incerte, de copilaşi.
Mulţi ani, Românie! ...spus cu juma' de gură...de cei sătui de vorbe...

What if...God was one of us?!

Pesemne că atunci am fi toţi sfinţi sau curve...
Viaţa ar fi pe alese pentru oricare dintre noi; nu ar mai exista standarde, etichetă sau oarece minimum. Am fi niste dumnezei perisabili, într-un trup de nimic, respirând din expiraţiile altora.
Haiduci în ţările proprii, luând de la noi şi dându-ne nouă, fără a mai face distincţia între boieri si iobagi, am deveni nişte ţărani aserviţi nouă;
Mulţumiţi-vă cu puţinul de uman pe care îl mai ducem în spate....

Iarna nu-i ca vara, nici porcina ca aviara!

Ceaţă. Frig. Ploaie din când în când.
Tramvaie pline de nerăbdare şi nervi.
Chirurgii ăia plictisiţi de la Metrou!
Păi şi nişte noroaie şi nişte câini şi vreo 2-3 claxonagii.
Înghesuială mirosind a transpiraţie de nesimţire.

O aşteptare generală la câte un semafor.
Babe împiedicate trec strada pe unde nu trebuie.
Alţi nervi!
Universitate. Colegi. Glume.
CURSURI: Ăăăh...

Eeh, poate o bere pe Lipscani!
...poate două!!
Filozofie stagnantă cât ţine-o halbă,
Plus concluzii. Plus un fund zâmbitor închistat în blugi.
Deja ne pretăm la alte concluzii!

Voi ce ziceţi?
Aaşa viaţă să tot n-ai!

Însufleţire

Voind să nu vreau, mi-am lăsat toate, într-o duminică de noiembrie abia născut şi mi-am văzut de un drum umezit de ploaia de cu seară.

Vorbesc de o duminică pe care n-au mai jelit-o ploile toamnei şi care ne- a întâmpinat cu un soare nelalocul lui, care nu mai avea ce să caute pe o boltă de Brumar în toată regula; şi totuşi a fost. A fost bun şi darnic, a fost suav şi secretos, umflat şi tainic asemenea. Ne-a acoperit o căldură netedă cu umbre lungi, de fagi prostiţi, de brazi coşcogea, cu însemne de răşină pe trup, ne-a învelit ca o mamă vitregă şi ne-a dat bătăi înfundate de inimă.

Am plecat în sus, spre coamele sure ale unor munţi ai Baiului.

Poiene păstrate în ascunzişul picioarelor omului gemeau a tihnă şi a visare; copaci dormitând pe care nici vântul nu i-a lovit în bătaia lui, îşi coborau frunzele zdrelite de bătrâneţe, spre rădăcini. Uscate, mici şi răsucite, şedeau pe pământ, încălzind cu-o parte trunchiul care le născuse, cu cealaltă vârându-se în crestele de tină moale, de putrezire...

Mai sus, spre creasta ţanţoşă şi mută păşteau din ierburile şubrede, tufe de măceş şi gherghin; muindu-şi alene ţepii prin dulceaţa plaiurilor, semănau cu nişte cetăţi umbroase şi uscate, singure, care aşteptau, în nemişcare, o primăvară timpurie peste creştet. Pe de lături, broboane de poame se încreţeau, cărămizii, sângerii sau de vişină putredă, în hore micuţe, de adiere. Peste toate, mănunchiuri de zade aurii care-şi plecau în vânt puzderie de ace uscate şi galbene, de aur, săgetau cu vârfurile lor Tăria de azurul cel mai scump. Poteca suia lin.

Ieşim dintre poalele codrului. În gol.

Gol de fiinţe.

Nemăsurate zări de împresoară. Nemăsurate taine şi vedenii albastre. Erau una după alta zări de ceţuri albastre, cenuşii, albe...deloc...Se sfădeau închipuit înaintea noastră marginile Doftanei cu malurile grunjoase ale Prahovei bătrâne şi năşteau dintrânsele înălţimi care gâdilau norii cu aripile lor.

Urcam nemăsurat, fluierând, peste câmpurile întinse de iarbă dinaintea noastră; ne căţăram cu sârg pe colnicele cu iarbă mucezită şi galbenă, încărunţită pe de lături de pospaiuri de omăt, aşezat viscolit pe răspântii de pante, cu teamă de căldura neînţeleasă care le uda. Fremăta sub veşminte sudoarea unor plecari prea rare, unor trupuri întinate de civilizaţie.

Am ieşit într-un vârf.

De acolo, am coborât cuminţi de bătaia neîncetată a vântului, puţintel mai jos, cuprinşi de febra unor stomacuri neînvăţate cu foamea. Acolo, într-un covru săpat de stihii, ne-am aşezat privind cu nesaţ depărtările. Între doi dumicaţi, ne clăteau privirea zările lungi, crestate adânc de ţuguiurile munţilor Ciucaşului, încărcate de zăpezi.

Scurt, într-o suflare ne-am ridicat, am strâns cele de trebuinţă şi-am scăpătat înapoi spre drumuri cunoscute. Din temeneaua unei văi strâmte, am sărit pe o muche de piatră albicioasă şi veche, cu lustru de diamant. Nu prea înaltă, nici prea lesnicioasă, atât doar cât să ne sfârâie tălpile bocancilor până la vârf. Şi acolo, minune! Orizonturile se intretăiau, vazduhul mânca din pământuri, umerii munţilor şi dealurilor trăgeau de cer ca de-un ştergar albăstriu şi moale; crestele cenuşii ale Bucegilor se legănau parcă să cadă în străfundurile argintii ale Prahovei, ce se scurgea, creaţă, în depărtări. Nori fugari împresurau crestele sucite ca nişte măşti de toate felurile, alburii sau în cârlionţi de vată albă. Ei trişti şi bătrâni ca lumea, ceţurile înalte şi dese ca nişte plete ale unor capuri de uriaşi.

În jos, trupuri alburii de dealuri surde îşi leganau cozile de frunză. Mai departe, mai departe, câmpurile.

Ne-am lăsat jos, în sufletul cel ierbos al muntelui, într-o toropeală plăcută ca o baie de infinit. De sus, ne privea Azurul; atât de limpede de parcă ne vedeam întrânsul ursita. Dincolo de el, mai sus, pluteau aripi de îngeri împletite cu luminiţe tăioase de mărgean. Dincolo de noi era Cerul.

Unde-o fi?

Am fost plecat. Departe de lumea cunoscută. Am căutat un loc în care să mă pot ascunde de vechile clişee şi de plictiseala lumii mele. N-am găsit!

Un vis, un gând, o părere...

Îmi aduc aminte de toamnele începuturilor de şcoală...De liniştea unei vârste şi de tot zgomotul cuminte care mă înconjura; mi-aduc aminte de o poartă veche, în permanenţă deschisă, prin care curgeau, în acele dimineţi răcoroase de septembrie, mulţimi de pui de om, ameţiţi de aglomeraţie, de ditamai clădirea ce stătea parcă să-i înghită, de entuziasmul primelor atingeri ale necunoscutului, de ghiozdanul greu de cărţi, prea multe pentru spinarea lor, de o uniformă frustrant de bleumarin, cumpărată dintr-un salariu frustrant, de uzină.
Şi aerul. Respiram parcă cerul, atât de răcoros şi de curat părea...era, de fapt, pe timpul când vuietul de boli incurabile şi de poluare, nu ajunsese încă într-un colţ prahovean, de lume.
Priveam în sus, târându-mi privirea peste trunchiul gros şi cariat al nucului din faţa şcolii; pe crengile lui, atârnau frunze de tot soiul: mai-nainte verzi, de vară întârziată, apoi, în văzduh, tot mai galbene şi mai livide, mai cărămizii şi roşii, mai uscate, mai sus şi mai ruginite, pictate, de o mână tremurată, pe cer...De-acolo, era cale lungă până jos, pe pământul reavăn de ploi mărunte, unde zăceau, într-un cimitir timpuriu, cele moarte...
Îmi curge printre gânduri un glas...un glas moale şi dolofan, cu ecou până în cele mai neatente urechi; în faţa noastră şedea un om; care năştea din roşeaţa unor buze încă pline de viaţă, o melodie de cuvinte...
În capul meu sunt multe, multe piese din puzzle-ul unui eu, de care rar, prea rar, îmi mai aduc aminte!

Fără alcool...

Să zicem, la fel ca aia din reclamă, că ai ştii o sută de oameni. Ce folos?!
Ba chiar şi cincizeci ar fi mulţi...
E de ajuns să te ştie ei, câţiva, pe tine.
Minunile pe care le trăieşti, dezamăgirile, bucuriile şi zâmbetele întregi trebuie împărtăşite fără a-ţi cere nimic înapoi...Aşa ar trebui să fie prietenii! Chiar dacă nu-ţi plâng pe umăr de plânsul tău, poate că lacrimile lor curg în suflete, din cauza tristeţii tale...
Trebuie doar să ştii că ei există, că te vor şi că nu or să-ţi spună asta niciodată!
Noapte bună!

Sfârşit de august

Sfârşit de august...sfârşit de vară...sună parcă a romanţă smulsă dintr-un gramofon răguşit, prin a cărui pâlnie de alamă s-au scurs, de-a lungul timpului, cuvinte, vorbe şi poveşti; un disc vechi, zgâriat, rupe dinlăuntrul spiralei lui voci de nălucă odată vie. Mişcarea asta ameţitoare ne-a adus, aproape la fel, între primele frunze căzute ale unui început de toamnă.
Începe graba. Ne grăbim să mai prindem câte ceva din ultimele raze mai puternice de soare, câteva ultime fire de nisip uscat, să ne bucurăm de verdele sincer al unor copaci plecaţi la vârfuri de o adiere.
Se rup dintre noi multe; se deschid zările pentru nişte oameni călători, mai zburători ca păsările, mai tumultoşi ca lăstunii care se dezlipesc de cerul lor de vară şi-şi văd de drum, spre alte orizonturi.
Aerul miroase a părere de rău, a doruri fugare şi rămâne în minte zgomotul şi fremătarea care s-au născut, au trăit în multe suflete şi, spre bătrâneţe, s-au scurs încet ca primele ploi printre frunzele încă văratice.
Atins de-o aripă a vântului mă zgribulesc şi, dintre gene, îmi înfloreşte parcă o lacrimă...

Banul - cameră video!

Banul e periculos când îl ai; e însă şi mai şi cand nu este şi vrei cu orice preţ să îl obţii. Banul suceşte minţi şi tulbură suflete, banul îndoctrinează sau dă libertate după bunul său plac. Capacităţile lui nu sunt întocmai înţelese de toată lumea şi din cauza asta se pierd multe, până la vieţi. Nu sunt economist, nu sunt contabil şi cred că nici nu aş fi vrut să fiu atât de aproape de pericolul atingerii şi jocului cu banii; dar dau şi eu o părere în plus spre ce văd şi simt eu legat de hârtiile dreptunghiulare pe spatele cărora se pot face multe.
În lumea reală, adică asta care încearcă se ne urmărească şi să ne controleze cât mai adânc, banul înseamnă putere: puterea bogatului asupra săracului, puterea omului "simplu" asupra unei autorităţi, triumful prostiei (prostului gust, analfabetismului, kitsch-ului, relei-voinţe etc.) asupra adevăratei culturi şi adevăratelor sentimente.
După câte văd, absolut totul se face şi se desface cu ajutorul lui. Noi şefi, noi miniştri, noi preşedinţi, autorităţi şi chiar omul simplu care devine exploatator al semenilor mai slabi (vezi: mai săraci), toţi apar sau se risipesc dintr-o simplă atingere a unui Midas fără suflet: banul.
Tot din cauza lui stau şi eu aici, în camera mea şi rescriu puncte atinse de alţii mult mai autorizaţi decât mine, în loc să plec mâine dimineaţă la mare, singura dată din vacanţa asta în care aş putea să scap de oftat. Dar...
Aşa că, dacă banul e ochiul dracului, înseamnă că cei ce îl au, sunt...al dracului de bine supravegheaţi!

Afară, vara...

Licăr alb de mii de stele umple cerul infinit.
Umerii nopţii de vară prinşi în cuie de argint.
Noduri mici în pelerina întunericului orb.
Diamante lucitoare prin întunecatul colb.

Luna şovăielnic iese dintre dealurile gri,
Desenând cu trupul norii în lungi panglici aurii,
Ce se-ntind, tăind văzduhul, tainice, nemuritoare,
Ca un stol bălai de îngeri cu aripe călătoare.

Timpu-n scârţâit de greieri îşi deşiră lungul fus.
E târziu şi-n nemişcare tot pământul doarme dus.
Visuri tainice şi doruri se preumblă printre văi
Şi se scurg pe rând prin case, lăsând suflete-n văpăi.

Prin tăcerea de-ntuneric, numai vântu-i călător,
Aducând în zbor o boare cu miros ameţitor:
Crini albi cu potirul mare, trandafiri cu straiul tâmp,
Sau din umede poiene, miresme de flori de câmp.

Ştii-vom!

Să te gândeşti că viaţa asta-i scurtă.
Că noi pământul n-o să-l stăpânim,
Că dragostea-i din veşnicie ruptă,
Prin ea eternitate dobândim.

Să ştii că cerul nostru-i trist şi gol,
Şi stele nu-s, de nu le-aprindem noi.
Să fim noi două aripi într-un stol
Sau rege şi regină într-un roi!

Scenă

"Nero, vin' aici! Nero!"
Câinele nu voia să asculte; prinsese făgaş bun cu miros de sălbăticiune şi nu voia să-l lase nici mort. "Nero!", scrâşni stăpânul scurt şi aproape în acelaşi timp, câinele înlemni lângă o tufă aproape uscată de gherghin, ca o statuie. EL era departe. Inima îi dădea ghes să se arunce asupra păsării mici, de culoarea pământului, care se lipise de paiele îngălbenite ca un abţibild. Glasul Lui îl dădea înapoi de la orice mişcare. Ce era de făcut?! Aştepta...
Pasii apăsaţi ai vânătorului se auzeau tăind drum prin buruienile înalte de la o tarla la cealaltă. Paiele unui grâu sacrificat de câteva săptămâni se sfărâmau sub tălpile obosite, grăbite foarte înspre scena mută dinainte. Stăpânul se apropia. Pasărea încerca cu disperare să se depărteze la fiecare clipire a câinelui. Câinele, înţepenit de prea mult timp în poziţia nu tocmai comodă, începuse să tremure din fiecare muşchi...
"Pil!" icni El cu respiraţia tăiată de oboseala cursei nedorite, strângând fierul fierbinte la piept. Nero zvâcni ca un resort. Pasărea ţâşni dintre ierburi într-un ultim avânt, aruncând în urmă, ca o elice, aerul fierbinte şi el, de vară. În secunda care urmă se întâmplaseră multe: un foc...încă unul, două bubuituri, o privire piezişă a câinelui, o înjurătură strajnică, perechea de ochelari sparţi şi...prepeliţa cu privirea mută de fericire!

Homo imbuibatus capitaliensis sau îmbuibatul de capitală

"Păcatele tinereţelor"

O jumătate din mine s-a dezlipit şi a găsit o alta cu care să se adune într-un tot.
Noua jumătate făcuse parte pe sfert, şi ea, din mine.
Noul tot este trei sferturi al meu.
Şi totuşi eu nu fac parte deloc din el.
Cele două jumătăţi s-au apucat să se creeze.
Mă simt exclus.

Să fii fost...

Posibilă mare. Accelerat decelerat. Oboseală. Dungă albastră la orizont. Speranţă.
Sosire. Bagaje multe. Sooooooooooooooooooooomn. Peron aglomerat. Cazare cât mai repede. Drum pe jos. Lung. Ceva cât de cât acceptabil. Preţ minim. Condiţii...la fel.
Prima zi de plajă. Ochi zâmbitori de revedere. Albastru în cer şi pe pământ. Luuume, lume. Sarailii, hamsii şi bere. Din nou zâmbete.
Masă copioasă de prânz. Plajă de după-amiază. Cameră. Duş. Somn. Nu mult, vreo 2 ore.
Seară. Întuneric cu miros de sare. Dig. Stabilopozi, îmbrăţisări, promisiuni. Plajă plină. Concert. Frumos concert! Faleză. Cer cu valuri, mare cu stele. Sărut. Infinit.
Timp prea scurt. Bani prea puţini. Tinereţe.
Ultima plimbare. Ultimul sărut. Primul tren.
Un şir lung şi anevoios de amintiri. Somn. Uitare.
Dor...

Inimă de piatră

Spre înălţimi ne aruncăm privirile întotdeauna; cand reuşim şi vrem să câştigăm şi mai mult, când suntem deznădăjduiţi şi aşteptăm mila unuia mai puternic...oricând vrem să fim liberi şi să ne ascultăm sufletele!
Muntele, lăcaşul protector al dacilor şi al tuturor acelora care le-au urmat, e la fel de periculos şi de inaccesibil celor care nu învaţă să-l respecte; asta am aflat şi eu, pe când abia intrasem în această lume, de puţin timp şi de atunci mi-am uitat prin prăpăstiile lungi, adânci şi colţuroase o bucată din simţire...
Acolo, pe piedestalurile de stâncă cenuşie mă poartă paşii şi acum, de fiecare dată când mă caut şi nu mă mai găsesc, când lumea mi se pare prea gri, prea confuză şi rea, când mă simt sleit de puteri şi mă duc să cerşesc nişte aripi de vultur...
Gândiţi-vă că există mereu un loc în care se poate fugi, pentru puţin timp, de lume...

Cafeaua de început

Se spune ca dimineaţa e dată de soare. Vezi doamne, dacă ar apărea el, gata şi cu începutul de nouă zi. Ăsta e, într-adevăr, semnalul general de ridicare din morţi pentru a mai da, o zi în plus, piept cu vâltoarea vieţii. Dar intimitatea momentului de răsărit nu o desluşeşte oricine şi, uite-aşa, fiecare dintre noi caută un soare particular care să-i aducă dimineaţa.
Aşadar, hai să nu fiu egoist, egocentric şi incapabil de a aduce în faţă un alter ego, şi să vorbim, doar prin puterea aleatorie a exemplului, despre mine.
Soarele meu e o soluţie! Nu cea care ne poate scoate din "criză", ci una asemenea acelora pe care le tot descopeream pe la chimie - e un amestec. În loc de lumină, de foc, folosesc alt element: Apa; aceeaşi legendară, mitică şi atât de nebăgată în seamă apă; aceea care din voia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, curge, plină de clor sau de noroi, la sfântul Robinet şi care, la câte otrăvuri şi bacterii are în ea, devine o soluţie în sine. Aceasta se adună consistent într-un ibric (de obicei plin de reziduurile altor soluţii asemănătoare), şi se aşază, cât mai repede posibil, pe cel mai mare şi mai puternic ochi al aragazului. Uit de ea voit vreo câteva clipe în care mă întorc spre bufetul scârţâitor unde stau, independent de voinţa lor, Cafeaua şi fratele său întru soluţie, Zahărul. Când apa, de supărare că am uitat de ea, tocmai ce vrea să scape din închisoarea ibricului, fierbând la propriu de nerăbdare, domolesc flăcările şi le arunc în pântecul ibricesc încăpător, pe amândouă. Eh, şi să vezi tu spume şi valuri şi ditamai războiul între toate. Pare-se că aşa trebuie să fie o creaţie, cu zbucium şi supărări, un fel de Big Bang care naşte o nouă lume. Eu îi potolesc puţintel furia, îi sting focul pasiunii şi las câmpul de bătaie să se mai răcească şi liniştească o clipă.
Din colţul mesei, de la oarece depărtare, simt o privire. Îmi cobor ochii încet, prevăzător şi atent la orice mişcare mai suspectă; din colţul mesei, mă privesc spăşite dar nerăbdătoare şi ele, ţigările şi înaintemergătoarea lor, bricheta. Îmi trece prin minte o părere de rău pentru ignoranţa mea de stăpân pentru supuşi, aşa că le iau şi le arunc in buzunar.
Între timp, bătălia elementelor se sfârşeşte. SOLUŢIA stă cuminte în ceaşca în care, fără ştirea ei am aruncat-o pe când avea de luptat cu sine însăşi.
Uite-aşa, parcă pocnind din degete doar, mi-am făcut şi eu un soare, parcă mai gustos şi mai împlinit decât cel adevărat.
Scena răsăritului mi se întâmplă pe scară, undeva afară, fugit de chemarea aşternutului şi a nopţii.
Iau o înghiţitură de cafea, într-o sorbitură ferită şi uşoară împotriva fierbinţelii din ceaşcă; trag şi un fum din ţigară; mi se deschide înaintea ochilor o nouă zi, un nou univers născut dintr-un small Big Bang.

Gâze, vorbe şi lumini

Milioane de scântei

pe un cer de vară;

Milioane de idei,
vii din cale-afară.
O bucăţică de cer
pentru amândoi,
Două palme care cer,
pline de noroi.

O umbră pe zidul vechi,
o lună, jumate,
Un nor cu nas şi urechi,
cam desperecheate.
Pisicuţ prea cenuşiu,
ce strigă de foame;
Vânt de seară, vioriu,
pe spinări ne doare.

Copaci negri-ntunecaţi,
cred, de supărare;
Dealuri lungi şi munţi înalţi,
mai în depărtare.
Univers periculos,
cu-atâtea insecte;
Ţi-e frică să mergi pe jos
dacă nu porţi ghete.

Dă-ne, Doamne,în simţire, o clipă de nemurire!

Lasă-ne, Doamne, aproape
Susurul moale, de ape,
Cu ele să ne-mpletim,
Sufletul să ni-l clătim!

Adă-ne, Doamne, şi nouă
Zâmbetul de lună nouă,
Stele mari şi căzătoare,
Una pentru fiecare.

Adună stâncile sure,
Foşnetele de pădure,
Cerul nalt cu nori greoi
Şi varsă-le peste noi.

Clipele fă-le un snop,
Din necazuri fă un foc,
Să le arzi, Doamne, pe toate,
Gânduri rele şi păcate.

Voi ştiţi??

Două inimi se izbesc precum două valuri, undeva, lângă un ţărm de care nu ştie nimeni. Între doi stabilopozi, privirile se întâlnesc şi două boabe de nisip îşi iau zborul spre un nicăieri al amândurora. Ce să mai crezi?! Că sunt sau că nu?!
De minunea întâlnirii lor se bucură cerul întreg. De întâlnirea a două minuni ne mirăm fiecare. De mirarea noastră ar râde oricine!
Aici, s-a deschis fără cuvinte, o floare; mai departe, între înnegurarea unor speranţe deşarte, s-a ivit un bob de lumină, care a prefăcut calea într-un susur limpede de izvor; încolo, unde timpul îşi întâlneşte capetele, pentru ca mai apoi să le deşire, două suflete încetează să mai fugă de ceea ce le-a zămislit. Acolo, departe, şade un duh cu mâinile întinse spre noi.

De ce am scris asta?! Pentru că trebuie să vedem toate fărâmele de suflet care ne înconjoară.

EXAMEN

Mintea
Le-a coborît prin mâini,
Într-o mină de pix.
Magică,
Precum o baghetă,
Se unduieşte parcă,
Singură,
Inventând pe dreptunghiul alb
O nouă roată.

La unii,
Foaia pare să se scurgă
Printre fibrele de placaj
Ale meselor.
Alţii
Văd numai amintiri
Şi râd în ei,
De o vară pierdută.
Doar câţiva
Încercuiesc în aer,
De câteva ori,
Eventualele litere
Şi se pierd apoi,
Cu totul, printre ele.

Undeva,
În minţile tuturor,
Ticăie un ceas:
"tic-tac-tic-tac..."

Asa-mi vine cateodata...doruleee

N-am mai scris demult...ma simt de parca m-as fi tradat pe mine, ca autor, ca narator, ca cititor...
Si cand sa incep mai cu sarg, ma gandesc ca maine, prea devreme pentru a putea fi mentionat, am un soi de examen! Asa ca nu pot sa va spun si voua celorlalti care mai aveti sesiuni si examene, decat sa faceti ca mine: cu o doza de bere in mana stanga, ridicati dreapta amenintator catre cheita si trageti de ea cu putere...cam in acelasi "fas" or sa treaca si examenele! Vorbesc din profunzimea unuia care asteapta vacanta cu drag...
A trecut aproape anul unei facultati care era departe, foarte departe...chiar si la inceputul verii trecute pe timpul asta. S-au schimbat multe, au murit multi...s-au nascut altii.
Nici sa trag o concluzie nu pot, nici sa spun ca sunt acelasi, nici ca simt la fel. S-a asezat timpul peste noi ca cenusa unui vulcan care a erupt si s-a stins aproape in aceeasi clipa.
Imi vine sa ridic discret coltul gurii, intr-un zambet strengar de lumina si oarece implinire. Ce-a fost, a fost! Mi se pare un viitor la orizont si cred ca o sa ma ridic pe varfuri si o sa-l apuc zdravan.
Al meu esti!!!

pasiune pentru nimic

Trebuie sa incetez sa mai gandesc - cred ca am mai spus asta pe undeva; trebuie sa las in urma multe dintre lucrurile in care cred, ca sa pot deveni un om nou. Dar e greu sa fac asta; e tare prost pusa problema care ma contine, in care ma caut si al carei raspuns se pierde undeva, intr-un amurg aproape permanent, de cateva zile incoace...Viata mea NU "se ilumineaza", din pacate pentru poetul care ne indemna sa-i urmam exemplul; viata mea, de cateva ceasuri incoace, doar se scurge...

punct de VEDERE

Masor cu privirea
Privirile celorlalti.
Inconstient, ciudatenia lor
Mi-o insusesc.
Mintea lor, ma minte.
Cu mintea mea,
Ii mint pe altii.

Acoperiti de lentile,
Ochii altora intepenesc.
Se desfac abia
In afara lumii pe care o stiu.
Ochii lor traiesc singuri.

Obloanele pleoapelor scartaie.
Se ridica greu,
Se asaza firesc, inapoi.
Unii, sunt incercuiti cu riduri.
Altii au crapaturi mai vechi,
Si mai greu
Vindecabile.

Pe filmul retinei
S-au intiparit multe.
Istoriile traite
Intra prin ochi
Si coboara direct in suflet.
Ochii nostri, ochii lor,
Sunt aceiasi.

Parinti de parinti

Ce spuneam?!
Ar trebui sa-mi spuneti voi, cei care mai binevoiti sa mai cititi ceva de pe aici!
Se zice ca "apa trece, pietrele raman"; asa raman si pietrele din suflet, cand timpul il lustruieste. Pietrele sufletului le poarta omul toata viata; le duce dupa el, de colo-colo, ca pe un cufar greoi in care nu s-a mai uitat demult, cu linistea ca acum multi ani, si-a asezat acolo comorile. Din cand in cand, amintirea lucrurilor acum roase,pe care le-a aruncat cu voie sau fara voie tocmai in adancul sau, incepe sa-l macine; valoarea pe care o tine ascunsa de atata vreme in santurile brazdate din fiinta sa, vrea sa mai respire...
Si asta, pentru ca DINCOLO, omul trebuie sa treaca curat, linistit si liber de povara vietii traite.
Dintr-o scanteie, dintr-un fir de praf, dintr-o privire, sau numai dintr-o tresaltare a glasului, zidul se sparge, descatusand suvoiul lichid, aproape material, al unor ganduri de demult. Noi, cei din jur, devenim martorii si judecatorii acestor imagini vii, pe care nu reusim sa le intelegem, dar le vedem parca, si le simtim. Vedem, in palmele taiate de bicele anilor, uneori tremurate, alteori nefiresc de vioaie, greutatea lucrurilor frumoase, copilaresti, obisnuitelor esecuri, putinelor realizari, si truda secretelor de care vor sa scape. Deodata, aceia de care ne ferim, carora cu greu le mai aruncam o vorba, o privire sau un zambet, devin povestitorii vietii noastre; intr-o clipa, ei ne-au tinut in brate, ei ne-au alintat, ne-au invatat poate sa mergem, sa vorbim, sa gandim, cand parintii nostri erau inca prea tineri ca sa ne inteleaga; tot ei, i-au strans pe ai nostri la piept, copii, i-au ascultat si indreptat in clipele de furie tinereasca, i-au invatat sa ne aiba.
Abia acum, cand ajung sa ne arate pietrele de pe sufletele lor, intoarcem capul, privim in gol si reusim sa deschidem ochii cei adevarati, sa-i privim; abia acum, ca nu mai vad, ca aud mai greu si ca ne mai cer din cand in cand cate o mana tanara de ajutor, nu pare sa ne mai supere atat; abia acum, uitam o secunda de viteza cu care suntem obisnuiti azi, incetinim putin si le urmarim pasul greoi si nevoile infime pe care le au; acum, cand le auzim spovedania, vedem ca mai exista si ei...
Si-n toata valtoarea vremii, in care suntem prinsi fara scapare, sa ne oprim o clipa, sa deschidem usa lor si sa le dam lucrul minuscul pe care prea singuri, ni-l mai cer: un gand.

Micimea formei

Ramane la latitudinea fiecaruia daca sa mai respire sau nu; daca sa mai gandeasca sau nu; daca sa mai vrea...sau nu.
Marea problema a omului ca fiinta sociala e ca depinde de ceilalti. Libertatea la nivelul la care vorbim, al socialului, este si va ramane un lucru relativ. Raportarea la celalalt, subdimensionarea proprie in fata unuia "mai puternic", nevoia de un alt cuvant, pierderea simturilor, slabirea instinctului, sunt oprelisti in fata libertatii Omului. De ce oare cautam sa fugim de...noi, pana la urma, (de aglomeratie, de fum, de gura parintilor, de fite, de boli etc., de fapt), tocmai in adancimea unei paduri aproape defrisate, pe inaltimile unui munte, strabatand salbaticii de care ne ferim de atatea milenii de evolutie?? De ce atunci cand incercam sa ne regasim, vrem cu ardoare un coltisor cu aer curat, cu verde, cu liniste? De ce nu stam in propriul fum, in propriile distrugeri sau, de ce nu, in blocurile noastre inalte si semete?? De ce avem momente in care nu ne suportam dezastrul pe care l-am facut naturii darnice, incercand sa ne sustragem, culmea, tocmai in ea, de vina pe care ar trebui fiecare dintre noi s-o purtam pe constiinta??
Ea ne ofera libertatea suprema, pe care noi, creaturile care am spart granitele Cosmosului, nu o putem "construi". Luam, in casele noastre mici si neincapatoare pentru spirit, franturi din ceea ce a mai ramas din natura dupa noi! Poze, filmari, chiar si lipsita de tehnica artificiala intiparire in memorie, sunt toate niste furturi!
Incercam sa fim superiori universului care ne inconjoara. De fapt nu devenim decat niste stapani peste propriile fiinte, pe care le subjugam dupa dorinta. Adevarul e ca suntem prea mici, prea neinsemnati si , din pacate, prea inversunati , in fata unei lumi care ne suporta!
Ar trebui sa ne gandim macar, ca distrugand, ne insinguram; ca o sa ajungem sa ne suportam numai pe noi insine si ca locurile in care ne mai ascundeam de furia noastra...se vor fi terminat!!!

finish

Sfarsit de lume. Sfarsit de mine.
Inceputul unui nou eu.
Iesirea din oul protector care m-a adunat dintre lumi.
Puiul neajutorat, in fata gandurilor lui
Pline de prea multe patimi,
Care cere explicatia clipei
In care este scaldat.

Interiorul unei fracturi.
Cheita de bronz a unui fermoar,
Zori sau amurg.

Maine voi fi cauza unui travaliu tarziu.

alte...pozografii

cateva pozografii

Reteta!

Aripioare de pui ca la bunica:

-se iau aripioarele de pui si se prajesc;


Pofta buna!

Iertare!

Vine o zi, un moment, o clipa, in care poti sa-ti uiti trecutul; in care poti sa pui ultima lopata de pamant deasupra unor povesti in care ai fost dat la o parte, in care personajele principale nu au facut decat sa te desconsidere: un soi de cenusareasa.
Ai intr-o zi unica sansa de a fi deasupra celorlalti; nu cu mult, sau cu multe, ci cu un singur lucru, un dram in plus de liniste pentru suflet. Si ei vor sa ti-o ia!
Ai facut atatea, ai dat atata, atat de mult te-ai imprastiat prin fiecare, incat iti e greu acum sa te mai aduni in acelasi tot, si totusi rasplata pentru toate astea e mai bine sa n-o fi primit niciodata! Intr-o viata nu trebuie sa dai socoteala tuturor, chiar daca toti o cer; critica idioata pe care o auzi pe la colturi, din guri cunoscute, nu trebuie s-o iei in seama; e greu sa fii un om ca tine si, fie si numai pentru asta ti-ar trebui o farama de piedestal...Dar uite ca te ridici cu greu, pentru ca esti singura, si te afunzi usor, pentru ca toata lumea pune umarul la asta. Ai cerut doar ce un om, intr-o viata, ar avea de cerut. Atat.

Hai sa mergem!

Din pantecul inghesuit de lumanari al casei domnului, scapa, parca intr-o visare, preotul. Pe crestetu-i atins de calvitie, roiau broboane de sudoare; la pieptu-i sedea comod Evanghelia, aurita, ca o fereastra spre Dumnezeu. Pasea moale, inghiontit la fiecare pas de lumea grabita.
Parca nu mai avea timp. Parca Fiul Omului invia fara el, ca fara un martor important in fata caruia trebuia sa se justifice. Daruia ragusit lumina.
Intr-o clipita, toata suflarea era atinsa de izbucnirea vie a unei flacari ce venise (vezi doamne), tocmai de la Ierusalim. Putini impresionati.
Un "Hristos a inviaat...", porni prelung din gatlejul omului, fortat toata saptamana; ca o unda, urarea se risipi in intreaga ograda, gasindu-si ecoul pe buzele multora, emotionati foarte de cantatul in public, dar care aveau speranta ca prin asta, li se va intampla ceva bun, ceva miraculos.
Momentul se consuma repede. Statia nu ajuta si bietul popa se chinuia din rasputeri sa raspandeasca dumnezeirea, singur si ragusit, in piepturile fiecaruia din armata de oameni. La fel de repede cum iesise, preotul se ascunse inapoi in altar...Se auzi o rasuflare generala, de usurare, ca s-a terminat si anul asta!
Ma uit lung la cei care venisera cu mine, ei la mine, si ne zicem, parca fiecare pentru el...Hai sa mergem!

Hristos a inviat!

Trecusera trei zile lungi, de curatenie generala. Eram intr-o forma de zile mari...si trebuia sa o tin tot asa pentru seara, cand, intr-o falsa smerenie asteptam sa se termine mai repede sceneta cu a nu stiu cata inviere a lui Hristos.
Sa fii fost doua'spe fara zece.
Multimea neincaputa in curtea bisericutei era inca intre fagasul bancurilor, cate ceva despre rude, ultimul meci de fotbal si manariile politice neintamplatoare. Era tare greu de ajuns in transcendent, si mai greu de depasit starea lumeasca spre aducerea aminte a momentelor biblice. Intunericul facea situatia si mai "pamanteana", si mai culpabila, si mai omeneasca; in el oamenii se detasau de jena contextuala si isi tineau discursurile materialiste parca mai cu patos, mai deliberat, mai autentic...
Se apropia de miezul noptii. Pe fundalul intunecat parca se scurgea si mai multa lume; din cerul de deasupra plangeau suspinele clopotelor, sucite de oboseala, surprinse stramb de niste urechi la fel de obosite de rugina zgomotelor de zi cu zi...
Freamatul crestea.
Lumina faclelor de ceara se impleticea intre respiratiile tresaltate ale fiecaruia, aproape sa se stinga, pentru a se aprinde iarasi, la o adiere, ca o torta olimpica.
Lumina se stinse.

Ecou autohton

Ecouri vii de peste mari si tari...
Stindarde ridicate cu trei culori inca proaspete, ploaie de buzz-uri, dor, apropiere si departare in acelasi timp. Niste statui care gandesc ca noi, dar sunt terminate si finisate acolo. Pe undeva, dureros. Amintiri imbracate intr-o lana aspra, de covor taranesc, care zgarie; este ca si cum te-ai uita la casa in care ai crescut, din peretii careia ti-ai ascultat ecoul glasului, dar pe care a cumparat-o altcineva, cu alti copii ce isi vor innoda ganguritul deasupra zugravelii celei vechi. Pantofii abia primiti de ziua ta, imprumutati din obligatie altuia, sa-i poarte.
Ceva, aici, nu a fost de ajuns; ceva s-a terminat, ceva s-a daramat sau poate ca altceva trebuia construit. Ei sunt niste nemultumiti care s-au rezumat in a privi de afara, dintr-un loc poate mai inalt, mai bine cladit, mai suplu...mai elegant; intr-adevar, mai somptuos, dar cu putin, cu prea putin suflet. E confortul lor!
O prietenie nu rupta, ci doar indoita de la mijloc, cu dureri de spate si cu nevoie de unguent anti reumatic.
Vorbeam mai devreme, englezeste, cu niste colege inca mioritice!

cand ea a fost

Sa crezi ca poti, sa crezi ca vrei,

Sa crezi ca florile de tei,

Care-au cazut in calea ta,

Ti-au spus cate ceva de ea...

fata din metrou

Clipea in ochii-i un sonet.
Vag, siropos si desuet,
Cu linii largi, cu tuse gri,
Cu aripi moi, cu mii si mii
De valuri mici, de cioburi vii;
O strofa stearsa de-un poet.
Vag, siropos si desuet.

joc sangeros

Azi am spus ce aveam de spus. Am spus, de fapt, ce voiau cei mai sensibili decat mine, sa auda...Mi-am zis totusi si cateva prostii frumoase pentru propria-mi constiinta; asa, ca sa nu ma mai tot bata la cap, ca nu fac aia, ca nu e bine asa, ca una, ca alta!
Am ales sa pierd timpul.
Ma tot chinui sa scriu ceva coerent, spre o lectura de plictiseala pentru mai tarziu; pentru cei care mai vor si lucruri mai sufletiste...dar nu stiu daca o sa pot. De fapt, posibilitatea acestei probabile imposibilitati (de a putea), este una prezenta in aproape toate lucrurile pe care ma straduiesc sa le fac, sa iasa cat mai bine, sa fie apreciate la justa valoare,de fapt, sa aiba o valoare!
Parca sunt inchis. Simt ca nu mai am suflet si pentru altii. As vrea sa stiu ce fac...
Daca vrei sa stii cum mi-a trecut timpul azi, crede-ma ca nu pot sa-ti raspund. A fost o zi stearsa...
Iarta-ma, asadar, ca ma destainui tie! Poate le ai si tu pe ale tale...Dar vreau sa intelegi ca timpul mai curge si fara noi...

ezitari

Posibil ca ea are sa vina. Posibil sa nu. Cert e ca petalele margaretei pe care ma pregateam sa i-o ofer, se cam pierd. Vine...nu vine...
Franta e un oras ciudat. Parisul e o tara minunata. Merita ca intr-o viata de om sa faci cativa pasi inspre alte colturi ale Europei sau, mai frumos, ale lumii, sa vezi si sa simti cate ceva. O fotografie, sau mai degraba o poza, mi-a adus aminte de asta. Mai ajung...nu mai ajung...
Vreau sa vorbesc tare, sa urlu, dar sa nu-i mai aud pe ceilalti din cauza zgomotului; o seara de club...Ceva nou, cu un bas fara retineri, ceva vechi, intr-o surdina placuta; noi, intr-o armonie perfecta. O fii...n-o fi...
Dintr-o data viitorul sa ma surprinda placut; sa se materializeze toate asteptarile si visele mele fara sa fie nevoie de vreun efort. Simt ca de ce ma straduiesc mai tare, de-aia toate lucrurile devin mai complicate. Sa ma intreb...sa nu ma intreb...
Aceeasi margareta. Alta asteptare. Mai adanca. Ma iubeste...nu ma iubeste...?!

in loc de dumnezeu

Am incuiat gandurile voastre,

impletite printre marginile unui cliseu,

intr-un miez de cuvant.

Radeti, plangeti, cantati, strigati

si vreti,

asezati cu spatele spre lume.

Eu va presar ecourile in tolba mea.

Le amestec.

Si, in final, va povestesc...

pe voi...

altora...

Four seasons: spring

S-a tolanit, vag, primavara,
Peste pamantul amortit.
Cu trena-i verde l-a trezit
Din iarna de odinioara.

Se naste colt de iarba crud,
Din peticele de omat.
S-a coborat soare din pod
Si rasu-i cald s-a asternut.

Se plimba, gospodari, gandaci,
Cu pasul moale si greoi;
Isi fac ciubote din noroi
Si calca, ca niste gansaci.

Au inviat pe jos furnici
Si-alearga care mai de care,
Ca sa aduca de mancare
Armatelor de pui calici.

In fracul nevazut demult,
Se scalda-n senin randunele;
Catandu-si, bietele de ele,
Un cuibusor mai an pierdut.

E cantec peste tot, si viata;
Dumnezeu mana si-a intins,
Cu flori de mar pe noi a nins
Si zambet ne-a sadit pe fata!

aspirina pentru cancer

Am primit acum cateva zile o sonerie de sms: se tragea un glont si se auzea mai apoi ecoul tubului cazut pe podea...Poate e veche, nush...
Mi-a amintit de niste ani. Chestii de demult...cu lucruri intregi, care bucurau sau intristau, dar erau, oricum, fara schije. Cand nu eram nevoit sa mananc doar jumatate de acadea, sa trag un singur fum dintr-o tigara, sa zambesc cu o juma de gura!
Mi-a trezit niste ganduri la care visez sa se mai intample. Sa ma pot intoarce pentru o scurta vizita pe "acolo", pe "atunci", sa gust o farama de lume, sa-i vad pe toti, sa-i imbratisez si sa ma bucur ca mai sunt toti...impreuna.
Viata asta m-a invatat sa fiu singur, sa fiu eu cel care are de facut ceva, care are grija de altii, care trebuie sa imparta timpul, pe care de prea putine ori pe...an, il asteapta cineva cu masa intinsa si cu un zambet...Singuratatea e un sevraj, intre doua doze de aglomeratie, de cuvinte, de vorbe, de alte respiratii care sa se auda la unison.
S-au pierdut toate. Sau poate ca nu au fost niciodata, nu stiu.
A fost o fractura, care se recupereaza, cu timpul, tot mai greu; caci doctorii batrani, cu experienta, se imputineaza, sau nu mai au putere, sau au... uitat; cei tineri n-au timp, iar cei dintre acestia, se chinuie sa-si lipeasca propriile fracturi. Este un sistem de medicina sufleteasca, cu multe lacune...printre doctorii mei!

hai sa fim!

Un timp al secretelor. Am vazut cum este sa trebuiasca sa tii un secret. Si nu e bine.
trebuie sa iti depasesti vointa, sa te eliberezi de tine.
Simteai astazi cum e primavara. Cea uitata, cea in care te pierdeai, in zapada de flori prin care iti cautai inceputurile. A fost parca o zi dintre cele pe care aveam impresia dureroasa ca le pierdusem. Tolanit la soare, proaspat ca un fluture care isi intinde prima oara aripile, simteam ce numai anii care au trecut sau, mai rau, amintirea lor, mai putea sa imi ofere: libertatea unei gaze, desfatarea unui mugure care se sparge, solitudinea unei flori de camp, ascunsa intre alte milioane; azi, am descoperit ceva din frantura propriului inceput...simtirea care se nastea in mine cand casa parinteasca, prea golasa, curtea ei, prea mare, nu-mi mai erau de ajuns, cand cautam desfatarea desavarsita in departarea unei gradini plina cu pomi care se pregateau sa infloreasca, intre un zgomot atat de vag, nascut de inotul unui gandac printre firele de iarba, in visul aieve al verdelui crud, nemarginit...
Cred ca in fiecare zi ne putem naste cate o parte, putem dezveli cate o bucatica din noi; pe noi...cei noi trebuie sa ne aratam si altora spre a-i face si pe ei cunoscatori ai unei legi pe care suntem capabili s-o respectam: sa fim!!!

Semnat: parintii (unui eu imperfect)

Cat de frumos e sa stii ca apartii cuiva!
Si ce sentiment poate fi mai inaltator decat sa stii ca ai aruncat in lume, intre necazuri multe si bucurii rare, pe cineva care iti seamana. Tare subtil trebuie sa fie sentimentul celor care stiu ca o parte din ei haladuie si va haladui prin lume si dupa ce ei nu vor mai fi fost. Mare ne este dorinta de a mai fii si dupa ce ne stingem!
Ne dezgolim in fiece zi, in fata altora, de sentimentele si de credintele noastre, constienti fiind ca ele au sa fie schimbate si poate insusite de altii. Singuri ne alcatuim si ne distrugem in fata intregii lumi, fara sa ne pese de cum aratam. Ei, insa, ne duc mai departe dorurile...
Asteptarile de la ei, sunt mai numeroase si mai zbuciumate decat cele pe care noi insisi le-am detestat pe cand eram la varsta lor. Ei trebuie sa ne costruiasca viitorul. Ei trebuie sa ne sape in fiece primavara radacinile si sa ne aduca la viata. Ei sunt aia care pentru parinti, isi iau bobarnacele unei lumi intregi.
Duc povara asemanarii cu noi, dar ei insisi trebuie sa-si construiasca singuri piedestalul pe care sa-si inalte durabil viata. Noi suntem cei care ii osandim la chinuri zilnice de aducere aminte; noi, care aproape ne-am terminat ata de pe mosor, trebuie sa fim ridicati in slavi, ascultati in sfaturile pe care le-am lasat in urma, exemplari si de urmat pentru ei toti; dar fara constiinta supunerii lor, fara cunostinta unor lacrimi, fara gandul ca noi inca existam prin ei si ca ei trebuie sa ne duca si pe noi alaturi; de ce trebuie sa fim atat de parinti?! De ce suntem atat de copii cu ai nostri, si nu-i pretuim cat sunt inca, spre a nu le mai duce si lor amintirea peste timp?!

Cuvant de soi

Cele ce-s din piept iesite,
Sunt cuvinte osandite
Sa duca pe-a lor spinare
Doruri multe si fugare.

Cele ce sunt pregatite,
Cu dulceata-mpodobite,
Sunt mieroase la-ncercare,
Dar se fac apoi amare.

Cele care nu sunt spuse
Incalcesc a firii fuse.
Si in loc de drag si bine,
Iau omul de langa tine.

Cele, dar, mai potrivite,
Sunt cuvintele gandite,
Dar din inima rostite,
Slabe, mari, neprihanite,
Care viata ne-o-ndulcesc!
De-astea, poate : "te", "iubesc"...

Fuga de la locul faptei

Aseara am vazut un bucuresti aproape adormit...De fapt, eram eu insumi incert in starea de constienta. Ma chinuiam sa descopar cu privirea niste ruine intunecate, niste colosi de sticla, cateva adevarate monumente care asteapta sa fie demolate de prostia unora, cateva masini (pe cat posibil zgomotoase), oameni, animale, invers, mult prost gust si lipsa unui plan de urbanism, cat de cat.
Azi-noapte am vazut o regie constransa de specificul propriu. Niste siluete atarnate de balustradele de fier forjat ale Dambovitei, mestecand din vulgaritatea varstei si calculand semisferele unor veritabile posterioare de domnisoare. Era un amestec fortat de liniste, cateva masini, cateva cuvinte si multe...vorbe.
Azi, am vazut niste campioni. Erau mari, alburii si isi intersectau cercurile printre norii de gaze de esapament si fum, asa-zisii "nori", aproape permanenti, bucuresteni, de seara...Erau pescarusi! O amintire de la malul marii, ajunsa acum pe un tarm inalt de multe etaje, survoland pasnic si nefiresc un lac intins de ruina si indiferenta. Aratau ca niste pirati! Clandestini, neverosimili si totusi siguri in planul lor de actiune. Deasupra unui lipscani prafuit si plin de incercari de renovare, zborul lor era singurul miscator, vag gratios, inalt in ciudatenia lui, foarte demodat, elegant si dinamic.
Oamenii, in schimb, erau niste incercari. Se chinuiau sa respire, sa vorbeasca si, cel mai greu, sa rada...Se rostogoleau intre peretii pietrosi, se loveau, se impiedicau; era parca o dorinta de a infrange miscarea. Miscarea libera, a tuturor muschilor, ca intr-o alergare, ca intr-o intrecere...lipsea.
Oamenii se tarau.

Colt de umbra

Azi-dimineata ni s-a lungit timpul. Avantaj el. Trebuie sa dam din maini mai des, sa respiram mai des, sa gandim mai des. Avantaj el. El devine telescopic, noi ficsi. Avantaj el. Uite ca suntem devansati in permanenta de rostogolirea clipelor, de sirul nesfarsit de avantaje pe care el, timpul, le are asupra sufletelor noastre incerte.
A avut totusi un moment de ezitare, cand, pana sa-si ia tributul, s-a oprit o secunda. Eram in culmea fericirii! Eram si noi, pentru o scapare a infinitului, vesnici. ne-a fost inghesuita vesnicia intr-o clipita...
Pe la sase jumate,tot azi-dimineata, sorbeam din doza zilnica de otrava. In jurul meu, se stinsese orice zgomot artificial. Ramasese o liniste surda...Era momentul cand zorile se chinuiesc sa scape din tolba noptii, cand cerul nu mai e cer, cand pamantul nu mai e pamant, cand noi nu mai suntem noi...Era momentul cand sublimul sedea intins gros pe o felie de visare, intoarsa de pe o parte pe alta. Sedeam singur...Pe ceilalti nu ii interesa momentul. Adormisera.
Ca la un semn, am devenit cel mai neajutorat spectator, in fata desavarsirii. Au inceput sa cante pasarile...Era ceva atat de intens si de frenetic, atat de vulgar si de dumnezeiesc, amuzant dar atat de intim, incat mi se facuse rusine ca ma aflu acolo. Omul a luat modelul pasarilor, le-a transformat in colosi de tabla care stapanesc cerul; acelasi "sapiens" le-a imblanzit, le-a inchis in colivii,le-a pus sa il imite, le-a imitat el insusi, mecanic si desantat, le-a ucis; tot el, le-a luat faramele de univers in care isi duceau traiul minuscul; un singur lucru nu a reusit sa le rapeasca: glasul.

?!

Pe unde sa fug?? Problemele sunt ca un joc de domino in rezolvarea lor... Trebuie s-o atingi pe prima, s-o framanti bine, sa-i dai o rezolvare si restul se tarasc dupa ea de unde au venit.

Dar cum ajungi la prima?! Cum sa alegi, cand toate ies in fata ca niste protestatari in fata Guvernului, strigand dupa putina atentie?!

Lucky al meu e bolnav. Sau cel putin asa cred eu. El nu vrea sa ma lamureasca cu nimic. Ah, dar stai, el e caine...Ma uit cateodata la el, in cate o dimineata si mi se pare ca atat de tare vrea sa zica ceva, ca daca i-as pune o foaie si un pix in fata, ar scrie! El e unul. Mai sunt altele. Si impreuna fac din mine un "ganditor de la Cernavoda", cand as putea sa ma bucur, sau cel putin sa ma gandesc la ale mele.

Trebuie sa fac ceva! Trebuie sa misc ceva si sa ma scot din eul asta perisabil!

Ma duc sa iau aparatul foto...Poate ma mai salveaza...

Ca...de la oameni... nu mai cer nici o mana!

Siluete

Nea Gheorghe abia se trezise. Era morocanos. Ieri, ii intrase blestematul cela de urs "catra mioarele" sale. Abia scapase de el. Ii omorase patru oi, si inca si dintre cele cu lapte...Necaz mare pe capul omului, deh!
"Scurta al dracului , noaptea asta", trazneste, aruncand de pe el velinta de lana, creata si roasa de vreme, ca pe nu stiu ce vis urat. Si casca larg, pieptanandu-si cu degetele capul plesuv si mare. Se ridica in picioare si se intinse ca un copil rasfatat. Se zgribuleste apoi, ca de-o adiere si-si trage pe dansul cioarecii tociti si patati, din loc in loc, cu picuri de sange de salbaticiune. Ia din cuiul de langa fereastra lampa veche si, intr-o scanteiere, aprinde sfoara uda de petrol, rostogolind pe peretii odaii franturi de lumina jucausa. Trage din dosul patului de paie galeata cu apa, scufunda o ulcica in ea si, deasupra vetrei, isi boteaza cu sarg fata arsa de soare, ca pentru o noua dimineata.
Pe ferestruica dinspre rasarit, se ingana o fasie subtire de violet, in tacerea intunecata a diminetii. In fata ei, parca gustand din tabloul ce ii se infatisa, batranul apleaca ochii si isi face cruce; larg, taraneste, ca si cum s-ar aduna din patru colturi intr-un ghem; mai arunca o privire locului de unde avea sa se nasca soarele, atintindu-si niste ochi mari si albastri, catre nicaieri. Tremura din nou si isi aduce aminte ca inca nu aprinsese focul. Se intoarce pe-un picior, isi ia suba agatata in cuiul infipt adanc in usorul usii, smulge lampa din celalalt cui si iese, trantind dupa sine usa cabanutei, intr-o asa smucire, de parca voia s-o ia dupa el. Usa de brad, uscata si spalata de atatea ploi, trazni sub izbitura, ca intr-un vaiet.
Ecoul suna printre brazii zdreliti de vant, amestecandu-se cu ei, intr-o ciudata simfonie.
" Te-ai sculat mai Gorun?! Baiatule, te-ai sculat?!", isi unduieste batranul copilareste glasul, intr-un acces de bunavointa, catre tovarasul sau de haladuiri pe potecile codrului, incolatacit, langa cele doua scanduri care-i tineau loc de casa. Cainele se ridica sprinten sa capete atingerea stapanului, asa cum dau mana doi vechi prieteni; mana uscata si batuta a batranului trecu puternic peste crestetul mitos al cainelui, dezvelindu-i doi ochi micuti si negri, ca doua boabe de carbune stins. Gorun tremura scurt la atingere, scuturand lantul jujeului, care ii impodobea gatul.
Ochi sai, alaturi de ai mosului, vazusera multe. De treisprezece ani slujea lui nea Gheorghe de caine credincios, de sfetnic, de prieten...De cand muierea lui trecuse de-a dreapta Tatalui, batranul nu mai avea pe nimeni langa el. Copiii ii plecasera la oras, la scoli, satui de viata nu tocmai usoara...Si de atunci nu-l mai stia decat pe el. Blana cenusie, picata cu cafeniu, a cainelui, era intrerupta, din loc in loc, de urme adanci: mangaierile unor gheare de urs, taieturi de colti capatate din prea mult curaj de la ceilalti caini sau mustrarile apasate cu parul de frasin, cand cuvintele stapanului nu fusesera de ajuns. Toate ii numarau anii, ca cercurile de pe un trunchi. Dar la anii lui, Gorun sedea drept, pazind cu credinta orice lucru al batranului, de parca ar fi fost al lui, si, chiar daca se mai ingreunase, mai putea da inca de furca oricaruia care s-ar fi apropiat prea mult, om sau animal.
Nea Gheorghe se auzea ca o ciocanitoare, din magazia de lemne. Toporul cadea greu si lemnul lovit se despica aproape in aceeasi clipa, sub apasarea exacta, tinereasca aproape, a mosului. Lumina palida a zorilor si oglindirea slaba a lampii cu petrol nu erau de prea mare ajutor; dar omul se invatase; acasa, in sat, avea un bec si cu un fir prin care se scurgea ceva ce nu intelegea, care dadea lumina. Dar pentru lumina asta, pentru soarele asta facut de om, trebuia platit. Si bani, bani nu prea se gaseau.
Pe vale, in stanga, spre miazazi, aburea, ca o strachina cu lapte fiert, ceata. Cerul se impreuna cu varfurile brazilor, se lipea de ei, in paloarea unei dimineti vremelnice.
Cu lampa intr-o mana, si cu cealalta ascunsa sub muntele de lemne, batranul intra gafaind in odaia afumata, de barne. Mainile, tepene inca, apucara strajnic cutia de chibrituri, tinuta la piept, pretioasa. Flacara exploda si dadu nastere intre lemnele uscate, la un alt bulgare de lumina si caldura.
Incalzit, mosul apuca traista din cuier, si scoase din ea un bot de mamaliga rece si o bucata strasnica de branza de as' toamna, punandu-le cuminte, pe amandoua, pe un stergar tesut de nevasta-sa. Trase cutitul din toc, il sterse pe pantaloni, si taie cate o bucata din fiecare; le indesa impreuna in gura, de foame si graba, si mai taie doua; din galeata de tabla smulse o cana plina ochi cu apa, si o dadu pe gat intr-o clipita, multumind, in gand, lui Dumnezeu pentru bucatele sarace. Stranse.
De la capul patului scoase cartusiera burdusita si-si pipai cartusele de carton, cu grija. La fel de tacticos, ridica usurel pusca, din cuiul ei si o trase langa sine. O privi lung, cu nesat, si o stranse parca voind sa-i intre prin vene taria metalului rece; ii mangaie scurt otelele, le trase usor, si le lasa la loc, parca jucandu-se. Se ridica.
Suba groasa, de lana, isi gasi locul pe spinarea adusa putin de trecerea anilor; pe umarul drept propti arma, iar pe stangul aseza tolba de piele. Se cauta sa aiba toate cele, trecandu-si mainile aspre asupra-si, isi potrivi caciula cenusie, de miel, pe cap, si dadu sa iasa. Apoi isi aduse aminte ca mai era de facut ceva, parca uitase ceva...Lua galeata cu apa si o arunca peste jarul nestins inca, din vatra. Trecu ochii roata peste odaie, mormai un "Doamne-ajuta", isi mai facu o cruce mare si iesi...
" Om pusca noi vreun cucos astazi, mai Gorun, mai?!", zise nea Gheorghe, tragand lantugul din parul lui, cu tot cu caine. Impuscase multi cocosi la vremea lui, cocosi de munte, din aceia vanjosi si rotati la coada!
Prinse cainele cu lantul de sine si porni agale, spre perdeaua de brazi inalti cat lumea, pe poteca stiuta...
Din coltul cel dispre rasarit al cerului, porni a invia o raza tematoare, de martie; se lasa inspre pamant usor, printre varfurile brazilor, luminand calea celor doua suflete insingurate, care se pierdeau in intuneric de codru. Om si caine...

5 o'clock

Asa-i de greu sa cunosti pe cineva?!
De fapt, inceputurile sunt mai mereu ciudate...in tot si toate. Totul e sa te mobilizezi repede, sa dai cat mai mult din gura si sa dai impresia ca stii mai multe decat stii de fapt, ca sa dea bine!
Problema apare atunci cand ajungi sa asculti convorbirile telefonice ale celorlalti, cand te uiti pe sub masa si pe pereti in cautarea unor posibile dar imposibile subiecte de conversatie, cand " te uiti unu' la altu'...si tu sti ce e-n mintea ta, da' nu stii ce-o fi-n mintea lui", si speri la un cuvant scapat dintre buzele celuilalt...si, cand nu iese decat cate un oftat sau acces de tuse programata, iti vine sa omori pentru o idee!
Trece timpul. Esti ca o oala sub presiune; fierbi!
Gazda baga de seama situatia si te loveste cu o intrebare: "Tu n-ai bea ceva?"
Tie iti revine zambetul cand zaresti sticla de whisky deschizandu-se si cafeaua aburind. Toata lumea asteapta febrila cate un pahar de orice, sa-si mai inmoaie gurile stranse de deznadejdea unui lapsus permanent. Se creaza un unison interesant intre cei care sorb tacuti si inca necunoscuti ceva-ul fierbinte. Nu se mai aude decat ceasul, tic-tac, tac-tic, sau cum o spun e el in limba lui veche si ruginita. Pare-se ca fetele se destind; mai putine riduri! Jocurile de picioare pe sub masa, sau invartitul pixului inceteaza, fara larma, fara reasezari zgomotoase, doar...se opresc.
Toti sorb. Tic-tac, tic-tac!
Presiunea, scazuta pentru cateva momente, se ridica iar. "Ce dracu',ma, nu suna nici un telefon?!"
De afara se aude Fram latrand. E alb si mare, de-aia ii zice asa. Fiecare pereche de ochi se roteste incet, subtil, discret, parca tematoare de a fi surprinsa de celelalte, spre fereastra. Lumina becului economic inveleste geamul, ca un capac pentru intunericul de afara. "Oricum nu se vede nimic; la ce s-or fi uitand?!"; trece momentul. Whisky-ul se bea incetisor, suav, ca un balet rusesc! Pe dedesubtul tricourilor roiesc broboane de sudoare...limbile se strang sub arsura, si se intind iar...fetele se congestioneaza fin sub niste grimase scurte, impinse de gurile care iau foc.
Alcoolul coboara in niste stomacuri goale de politete...Urca apoi, incet dar sigur, spre cap. Si mai multa sudoare...parca si mai relaxate limbi...
In stanga, pe scaunul de sub geam, sta unul slab si parca mai tacut ca toti. "O fi suparat!"
Tacerea, parca mai zgomotoasa acum, uda de whisky-ul strain, se sparge in mii de bucatele.
" Salut! Eu sunt Alin!"

Speranta

"La randul meu ma intreb: sa fie o dovada de condamnabil orgoliu speranta ca aceste randuri vor trezi in sufletul vreunui adolescent, asa cum carti cu coperti hartanite au trezit in sufletul meu, demult, dorinta patimasa de a deveni vanator cu adevarat, de a cunoaste fiorul apropierii cand un singur pas gresit, o singura crenguta nebagata in seama iti poate ruina truda unei zile, emotia aceea scurta si intensa, ca o dureroasa placere, dinaintea unui foc dificil, lacrima discreta in timp ce, cu palaria in mana, impodobita cu o crenguta de stejar sau de brad, muiata in rana, dai ultimul onor rivalului tau peste ochii caruia se asterne pacla mortii?

Sper ca nu. Altfel nu le-as fi scris."

(Titus POPOVICI, "Ambitia trofeului record")

poate...

"Poate ca mai tarziu, candva, se vor naste iarasi vanatori adevarati, traind mistica acestei patimi pe care o purtam genetic, in fiinta noastra, atat de distilata de modernitate" (Titus Popovici)

Manifest despre noi...insine

In lumea asta, care cere pragmatism si cat mai multa autodeterminare, care ne cere sa pupam de cat mai multe ori "valorile" de pe steagul occidentului, noi, cei din sens opus, ne gadilam in talpa; romanul care face haz de necaz nu o sa moara niciodata! Avem puterea de a rade si, cel mai important din aceasta ecuatie, de noi! Pai, zic eu, ca pentru asa lucru iti trebuie putere, nu?!

Cu astfel de putere ne laudam noi, in fata unei lumi care ne desconsidera pe zi ce trece...La noi, nu puterea e problema, nici,mai ales, lipsa ei, nici macar saracia (de cele mai multe ori intelectuala); la noi, ciotul de care ne impiedicam mereu este golul de vointa! Intre vointa si putinta,aici, la noi, s-a creat o prapastie care se adanceste vazand cu ochii. Pentru o creatie, nu trebuie forta...de la inceput; trebuie vrere!

Intre noi, zace mizeria unei latente imperturbabile! Ne-am lasat prada unui sistem si unei lumi care incearca sa ne ascunda, sa ne acopere si, eventual, sa ne colonizeze...Pacat si rusine! Ne-am extrapolat in copilul care a facut prea multe rele, prea multe "arogante" (vezi radio zu) fara sens, ai carui parinti s-au saturat atat de tare de el ca nici nu-l mai pedepsesc. Rusine! Sau...intr-un Fram, animal de circ, batran, care nu mai poate face ce i se cere si care este aruncat in spatele menajeriei, intr-un colt intunecat! Pacat!

Ne-am obisnuit sa fim cei de la care nu se mai cere nimic, de la care nu se mai asteapta nimic, nici macar rau, si astfel, ne inecam in paharul propriei izolari, lenevind si, cel mult, asteptandu-ne sfarsitul...

Asta sa ne fie viitorul?!

Hai sa ridicam fiecare cate un deget (nu e mult) si sa schimbam noi insine ordinea pe care ne-au facut-o altii! Hai sa avem de acum inainte VOINTA, ca de putut...luam pastile!!!

Intelepciune

A vietii umbra de-i cata,
A cerului, cenusa sa,
A zorilor, cum de se nasc
Si cum se-aprinde-n foc un vreasc;
Cum painea creste, far' s-o cresti,
Ce tari sunt zmeii din povesti...
Tu nu vei sti, biet muritor,
Ursit prin viata trecator!

Al dumnezeului slavit
Cuvant de foc si de sfarsit,
Sa-l tii in suflet si sa-l crezi,
Sa nu ajungi ca cei erezi
Topiti pe creanga de copac,
Cand multe stiu si nu mai tac;
Sa nu tagadui vorba Lui...
Ci s-o gandesti, pana s-o spui!

Pustiul dragostei de-l calci,
Cu talpi batute de bocanci,
Sa stii a-l pretui cum e,
Ca azi il ai, maine nu e;
Si-un suflet nu gasesti pe drum,
De om frumos si drag si bun;
Iubirea-i ,dara, lucru scump,
Tinut in sipet, la oblanc!

A vietii umbra n-o cata;
Al lumii cantec nu-nvata!
Invata doar cum sa traiesti,
Sa vrei, sa poti, sa speri, sa cresti,
Sa fii mai bun cu toti ai tai,
Sa-ti stingi a ochilor vapai;
Sa stii cand timpul sa-l opresti,
Spre a mai fii, cand nu mai esti!

Homo novus

Fiat lux si pe strada mea...Daca nu s-au putut aduna intr-o carte, vor fi aici.

Cine stie!?

Din cand in cand mai cade cate un fulg dintr-o zapada intarziata...Cerul e tintuit de un soare prea palid pentru o zi trecuta bine de firul Martisorului, intr-un timp opac si umed; nici nu mai stiu de cand n-a mai inflorit un pom, n-a mai inverzit o frunza, nu s-a mai stins in lumina albastra a infinitului o raza de soare...

Inca e uscat totul! Mai invie pe marginea alunecoasa a cerului cate o hoarda de nori, ca niste pasari maiestre, ce-si scutura aripele de fum, cu ploaie sau nestemate inghetate.

Suntem undeva intre doua anotimpuri, intre doua bucati de an; in rastimpuri se aude ecoul unor povesti cernute la gura sobei, mai trazneste din vatra cate o scanteie si, tot acum, ne zboara gandul spre orizontul unor pasari calatoare, spre campii elizee ingrasate de flori, spre un maine cu soare, cu noroc, cu speranta.

Nu ne mai ramane decat asteptarea...