Iară şi iară...să mai fumăm câte-o ţigară! Aaamiiin!

De câtva timp, sâmbăta pe acasă mi-e teritoriu necunoscut.
După ce mă afund bine în noroaiele Bucureştiului sau mă spăl de păcate în "zona Marilor Lacuri", care se întâmplă cam peste tot prin comuna-capitală, după ce mă înscriu la schi-fond pe mormanele de zăpadă sărată, o blestem în gând pe mademoiselle Bardot, să se ducă dracului cu toţi câinii comunitari din România, mai injur pe aia de la CFR, cu întârzierea lor cu tot şi ajung în scumpa mea provincie, adică acasă! Cam pe vineri seara, ca orice student conştiincios şi fără bani, care nu are cu ce să mai petreacă şi uichendu' la capitalie.
Doi paşi şi sunt acasă. Asta din urmă, la fel de sobră şi goală, mă întâmpină călduros, cu pereţii ei scorojiţi şi vechi. Îmi vine să-mi iau câmpii! Mă uit însă în jur şi-mi dau seama că nici de din ăştia n-am bani, aşa că stau cuminţel.
Scârţâie telefonul imediat ce intru; abia îl găsesesc şi aflu apoi, pe larg, într-o poziţie incomodă, "ce facem sâmbătă!". La munte sau prin împrejurimi... în apropiere; mulţi?... vreo 5-6; la cât... păi dacă tot mergem aproape, hai să fim boieri...pe la 11! Gata amănuntele.
Şi legănat de vise "ca pruncii-n postavă", pe nesimţite trece noaptea. Mă trezesc de zgomotul unui crăpat de ziuă violent şi hop, la cafea. Mâncarea nu e bună la ora aia...Intră cafeaua ca uleiul la ambielaj şi tigara ca o cheie tubulară de 8 când faci aerisirea la frâne de Dacie; în jur se lasă fumul dens în plăpumi albastre şi toxice; mi se înnoadă gândurile cu el şi ajung departe, departe, cam pe unde se întâlnea fata împăratului cu voinicul să facă prostii de poveste, totul curge lin...Ţârâie iar telefonul! "Băăă, trezeşte-te!", zice unul; mai să adorm de tot în cafea. Mă trezesc definitiv şi după toţi dracii pe care îi pun pe bocancul la care nu găsesc perechea, termin toată corvoada îmbrăcatului de dimineaţă şi plec.
În staţie, e alimentara de cartier. Rang înalt pentru un magazinaş care dă alora din zonă de toate, în special ţuica proastă, fără de care cred că s-ar stinge o întreagă categorie socială. Lumea, la pâine. Am parte de ocheade de la toate babele care işi aduc aminte de bărbaţii lor în tinereţe; bărbaţii se uită ciudat: "Unde dracu' s-o mai fi ducând şi ăsta!?", cunoscuţii dau bună ziua, se uită chiorâş şi trec. Vine maşina. Maxi-taxiul relaxat, şoferul ciufut: "Şi sâmbăta...!", eu pornit pe fapte mari nu-l bag în seamă - îi arunc cu aceeaşi scârbă banii şi mă aşez. Vine staţia mea - cobor. Alţi ochi, ceva mai feriţi, se uită atent. Acelaşi eu - nu-i bag în seamă.
Ăştia întârzie. Ca de obicei tot fraierul a ajuns mai devreme! Mă uit în jur, puţină lume; mulţi bucureşteni treziţi pentru plimbarea fiţoasă de dimineaţă, se umflă la fiecare băltoacă şi la orice porţiune cu noroi, aducând critici edililor (cărora oricum nu le pasă, dar asta e altă discuţie), şi plimbându-şi burţile deocheate cu graţie de balene pe uscat. Parcă ţi se face silă...
Hai că ajung, într-un final apoteotic, şi ai mei. S-au făcut "ai mei", tot din peregrinări târzii ca asta. Unul mai pregătit ca altul: polare, impermeabile, parazăpezi, tehnică foto, ce să mai, ca la Breaza! Ba se mai trezeşte câte unul cu binoclu sau nu ştiu ce chibrituri rezistente la vânt, deh, "de supravieţuire". Eu cred că ne-ar trebui din astea când mergem printre ai noştri, nu în sălbăticie, că ele, bietele animale, n-au nimic de-a face cu carnea noastră preaplină de E-uri...
Aşa, bine înhăiburaţi, plecăm!
Pe unde şi cum...eh, asta e, din nou, altă discuţie!

pentru cei noi

Ne regăsim în încercările altora.
În dorinţele lor de a fi mari, de a se picta întru înţelegerea noastră.
Lumea lor mică e un prilej de a nega ceea ce am ştiut până atunci şi de a redacta un manifest împotriva celor care nu vor să îi accepte.
Va să îi ajutăm să devină atât cât îşi doresc, poate ceva mai mult...
Căci poezia unor locuri de demult trece cu noi şi nu mai avem decât câtiva bolovani de care să ne ţinem.
Toate bune lor!