un alt fel de piua

Privind înapoi cu inima,

înmoi

întâmplări tocite.

Înapoi, mai demult,

eram mici

și noaptea ne căuta

să-și completeze

încă o galaxie.

Lumea era un desen

pe-o hârtie

îmbibată cu fericire.

Când se întâmpla demultul,

Vara ne cocea umbrele

sub noi

și când ele se făceau foarte calde,

ne aruncam în râu,

ca în orice,

cu capul înainte.

Atunci,

pe timpul străveziu

al lui atunci,

ne cântau bunicile

ca niște greieri,

la ureche,

Cântecul bâzâit, de somn.

Și noi adormeam

În cel mai dulce somn

Ridicat vreodată de Sisif.

Ne mânjeam cu toate anotimpurile

pe obraz

să părem mari

Sau ne făceam mustăți cu creionul

furat, scump, de ochi,

al vreunei mame.

Și sania ne bucura.

Și chiar el, gerul,

înțepa în pielea noastră cu un cuțit bont.

Pe vremea aia știam să plângem

din orice.

Credeam toate cărțile

și piteam vise în locuri calde,

prăfuite,

din spatele sobei.

Era timpul merelor verzi

și-al zarzărelor acre,

al măcrișului

și-al cojilor interesante

de pe genunchi.

Eram mai albaștri atunci

și mai sălbatici.

Eram ai noștri, ai fiecăruia.

Eram, cum zicea un prieten,

într-un alt fel de piua.

©V. Mihă

rostul muntelui

Ce-ți spun munții, fiule, de îi plângi atât de des?

Și de ce, când zici de munte, lacrimi pe sub gene-ți ies?

Cum de locul tău de-acasă ți-e departe și străin,

Când poveștie de munte, vii, pe la ureche-ți vin?

Care-i rostul îndoielii și ce gând prin minte-ți trece,

Când dai oamenii și focul pe un munte gol și rece?

Tată, greu îți pot răspunde l-ale tale întrebări.

De ce peștii saltă-n unde? De ce-s paseri zburătoare

Prin văzduhuri fericite? Ori de ce, peste hotare

De păduri necucerite, saltă vesele izvoare?

Muntele-mi îndrumă pașii pe cărările alpine

Singuratice, golașe, care se desfac în mine.

Iar de știi ce-i frumusețea sau săraca libertate,

Și că ele, niciodată, n-au să poată fi-ntr-o carte

Ca să o citești să simți; că trebuie, ca pe-o carne,

Să le mesteci printre dinți ca să le-nțelegi în tine,

Atunci știi ce e cărarea muntelui gol, pentru mine.

Este gura mea de aer, inima într-o bătaie.

Este mâna minții mele care gândurile-ndoaie,

Spre a scoate, ca fierarul, fierul viu de sub văpaie.

Muntele e umbra vieții care-o lași peste pământ.

Muntele e-al tinereții, voiniciei, legământ.

Muntele e alinare pentru răni ce nu-s închise.

Și la orice întrebare-ți dă răspunsurile promise.

Muntele, mai sus de oameni, ține, drept, un jurământ:

Ca mereu să te îndrume. Fie vifor, ploi sau vânt.

©V. Mihă