pastel

Toamna-ntoarnă peste ochi
Valuri sure de uitare.
Pune-n frunze ghicitoare
Şi sub streşine deochi.

Pajişti risipite-n codrii
Au îngălbenit de mult;
De pe margini cată-n vânt
Vara, fagii ipohondri.

Numai bradul ‘mâne tânăr
Înfrăţit în pâlcuri dese.
Hlamidă de ace ţese
Pe cotoarele de umăr.

Peste liniştea ce lasă-n
Urma lor foşti cântăreţi,
Piţiguşii hrăpăreţi
Mai răstoarnă frunza deasă.

Şi te zgârie-n timpane
Oasele frecate-n gol
Sau făcute mototol
De crengi moarte şi frunzare.

Şi prin văi cu apă rece,
Pe sub mal cu piatra creaţă,
Toamna sură lasă gheaţă
Cu condurii grei când trece.




©V. Mihă

despre două anotimpuri

Amurg de Brumărel, când toamna îşi coboară încet pleoapa obosită peste lume, vederea scade şi totul devine tulburat, amestecat în lumina depărtată, puţină.
Jarul apusului de lume rămâne întins peste solzii frunzelor şi-n apa cerului străveziu se coclesc şi se ruginesc copacii, amorţeşte şi se usucă pământul sub armura grea, îngheţată a brumei.
Se pustieşte de viaţă lumea de jos, se umple cerul de glasuri. Sufletele zboară pe sub chipul pistruiat al lunii, desfăcând băierile glasurilor în văzduh, în haosul unei plecări vremelnice, vioaie. Se amestecă zdrenţele norilor plutitori de vâsle cu pene, de ciocuri şi de piepturi micuţe, vii.
Dacă te uiţi în sus, cerurile se iţesc mai clar printre crengi, care taie pânze negre de păianjeni uriaşi pe pieptul înălţimilor; se presară peste înalturi ţărâna toamnei şi se întunecă măsurat infinitul sub capac de balauri mişcători, cenuşii care aleargă pe apa albastră.
Lumea s-a micşorat, s-a împuţinat şi s-a ascuns în ea încet-încet, ca într-un bârlog cald, ascuns, de unde ce e afară nu se mai vede şi dacă nu se mai vede nu mai este. Aerul dintre pereţii moi ai acestui propriu bârlog este singurul spaţiu cunoscut, pipăit, real.
Oamenii fug în case de distrugerea care se desface câte puţin peste împrejurul pe care-l cunosc ca darnic, însorit. Dintr-o dată vântul sperie, ploaia e prea rece, lumea se rupe în bucăţi, în fărâmituri, se varsă peste marginile sale. E nevoie de ziduri. E nevoie de cămări în care să stea sufletul cald şi viu, e nevoie de beciuri unde să se păstreze în ordine sămânţa unei alte lumi, unei alte veri, în alt an. Totul se coace până la putrezire, se face toamna o potecă spre moarte imediată unui apogeu al vieţii, al belşugului.
Se poate ca mai apoi să vină şi iarna ca sublim şi suprem conservant, care să astupe găurile din noi, lumea şi copacii şi cerul, cu un plasture sau cu o pecete să sigileze actul unei morţi fireşti, amarnice.
După toate, peste toate, vine frigul. Frigul care are mai multe feţe: frigul umbrei, cu antidot apropiat – lumina; frigul purtat, cel aruncat în toată fiinţa de vânturi; se mai desface frigul nopţii, al zorilor, al calendarului. Deasupra tuturor e frigul permanent, ger, crivăţ, viscol. Cel din urmă simţit tăiş de o carne ca dată pe răzătoarea de fier, înţepată, ruptă în bucăţi, lovită. E frigul care intră până în unghii, în măduvă, în suflet. Cel care muşcă nu ca un câine ci ca o haită de lupi, de un singur centimetru de piele roşie, umflată.
Frigul e cel din urmă afară al trupului.
Noi, oamenii, ne fabricăm înăuntruri.
Aşa, vine iarna, când căldura se vinde mai scump decât aurul, când focul desenează vetre, pahare şi ochi, când cumpărăm cu moarte, cu carnea acum mumificată a copacului, viaţa noastră. Căldura curge pe ţevi de aramă şi e înghiţită ca un leac ce dă aripi, care naşte mişcarea într-o lume statică, fixă, imobilă. Apa tare este apa sufletului şi minţii când realitatea şi împrejurul lumii îngheţate nu mai lasă ochii să se mişte sub pleoape, în vis.
Iarna e o zi continuă, o noapte umflată de coşmaruri, o lume a lui acum şi aici, care şterge trecutul altor ierni şi care reduce viitorul la un întuneric, la un haos din care nimeni nu ştie ce se va naşte.