eu şi greierii

Beau. poate cam mult. poate cam singur.

pe masă zace galbenă harta Bucegilor... Ce dor, ce dor de ducă şi de scăpare!!!

gândul la Ea a devenit înnebunitor. Orice melodie o descrie, mă descrie... Toate melodiile erau pentru noi.

beau iarăşi. scriu pe un blog necitit de nimeni despre deznădejde şi despre amăreala vârstei ăsteia imposibile, printre oameni fără ţintă şi femei fără scrupule. să ai un strop peste două'j'de ani nu-i chiar atât de simplu.

nu-i atât de simplu nici să fii beat. când eşti beat eşti cel mai vulnerabil; când eşti beat ai sufletul ca-ntr-un pumn care se strânge.

Ea revine în gând. îmi spunea mai demult că era considerată fascinantă. Într-adevăr, în condiţiile optime de căldură şi umezeală, aşa devine; şi pune şi lasă în tine o uscăciune.

M-am plictisit de melodie.

Coerenţa ucide orice urmă de suflet.

Scrieţi, băieţi, scrieţi, orice numai scrieţi!

Afară, deasupra geamului deschis, clipoceşte luna. Afară, dedesubtul geamului deschis, scârţâie greieri. E vară.

zbor

Azi, ceru-i tare depărtat. În fumul său albăstriu se înnoadă ca nişte scame lăstuni, muind ascuţişul aripii lor în nemărginire, ca să-l şteargă apoi iute, în volte, de vreun acoperiş uscat de soare. Se întorc apoi în lumea de sus, acolo unde se poate trece prin ziduri de nori, prin perdele de ploaie, unde zăbrelele lucii ale soarelui se pot rupe, unde nu se poate evada căci acolo e libertatea goală şi sinceră.

Viaţa lor, a acestor săgeţi vii, se scurge aproape toată în văzduh. Acolo, departe de ochii răi ai omului, se trezesc, mănâncă, se iubesc, dorm, râd, plâng şi se cheamă.

De aici din balconul ăsta spălat la colţuri de ploi, îi urmăresc cu ochi tulburi de om îngândurat şi-mi agăţ privirile de ei să mă ducă departe. Îi rog uneori să se oprească puţin ca să-mi ciripească şi mie taina zborului. Ei roiesc sfidători, se înalţă mai sus şi mai sus, acolo unde gândul meu se desface zdrenţe în vânturi şi nu-i mai poate cuprinde. Mă zbat în învelişul crud de om, pipăindu-mă de aripile care nu se mai nasc. Dumnezeul meu nu mă lasă să zbor. Poate de frică. De frica unui Icar ce l-ar putea ajunge, ar putea fura taina nemărginirii Lui şi, cu înţelepciunea dobândită şi-ar putea construi Raiul său.

Deasupra Pieţii zgomotoase, bucureştene, lăstunii aleargă ca nişte poştaşi bezmetici, căutând.

Căci doar cine va învăţa să zboare, va moşteni taina suavă a zărilor...

Si(n)gur că da!

Am plecat singur de acasă.
Am lăsat în urmă o zi aproape de vară.
Un bătrân, poate chiar bunicu', m-a privit cu ochi trişti de om lăsat de puteri şi de nepoţi. Ochii lui, care abia mai văd, încercau să mă desluşească iar mâinile mă petreceau moi într-o îmbrăţişare tristă.
"Iar pleci?!" îmi zice stăpânindu-şi lacrimile. Mă feresc să-i răspund.
Singurătatea lui umplea curtea veche şi goală ca o iarbă otrăvită. Toate păreau şi mai vechi şi mai dărâmate şi mai tăcute. Am tresărit de aşa apăsare şi am fugit pedalând spre gară, ca de-o stafie.
De când a plecat şi mama, parcă toate suferă de uitare. Vin de la Bucureşti cu gândul bun al întoarcerii acasă. Ajung şi nu găsesc nimic din ce aşteptam. Plec cu inima strânsă de o reîntoarcere la fel de seacă.
Dar acum a fost soare. Şi verde. Aşa ocean adânc de frunze, mări de iarbă, curţi provinciale în care cimentul se îneca în valurile sălbăticiei.
Îmi bătea vântul în faţă şi lacrimi mi se înviorau la colţul ochilor.
Am ajuns repede la Cîmpina. Oraşul scris cu "î" pe care toată lumea îl uită; peroanele goale; sala de aşteptare tremurând sub ecoul paşilor mei.
Din spatele unui ochi de geam pătrat, o cucoană grasă cu şapcă bleu de copil mă priveşte placid şi amabil cum mă chinui să echilibrez bicicleta cu o mână, să scot actele cu alta, să adun banii cu o a treia şi să sprijin şi rucsacul plin cu ouă şi tehnică. Iau biletul întins între degetele "de Pleşcoi" şi ies.
De pe treapta de asfalt pe care îmi găsisem loc vedeam clădirile de cărămidă ruginită ale gării.Pe deasupra se zbăteau nori albi şi uşori.
Simţeam într-un timp nişte ochi ascunşi fixându-mă. Un lucrător ieşit din tură mă priveşte într-un verde sticlos şi-mi cere focul din buzunar: "Sigur că da!". Pielea arsă, mâinile mari şi murdare, ochii spălaţi, vocea asprită. Părul aproape alb. Şi era tânăr...
M-am uitat în jur şi universul prăfos tremura sub atâta vară.
Eram singur. Fumam singur.
Mă puteam reduce la un punct.