Apa trece, dar uite că pietrele nu mai rămân; se duc cu ea în aval, rostogolite pe lângă bucăți de case, de poduri, de animale moarte, de vechi și foste gospodării, de gunoi. Asta le-a fost averea, agoniseala de-o viață a unora.
Și uite că viitura nu mai întreabă pe nimeni și nici nu are timp să se uite și să facă diferența între lucrurile pe care le „preia”: a luat de la bogat și de la sărac la fel; au fost case noi, finisate „occidental”, în culori țipătoare, cu un cat sau două, din bani aruncați; au fost cămine vechi construite și întreținute cu trudă și cu multe zile de post; erau și dărăpănături cu aspect de magazie, fără geamuri, reci și umede, pentru ultimii dintre localnici; uite că nici în acest caz gusturile nu se discută!
Totul se întâmplă ca un șir de ordalii bienale, chiar perene, unde dreptatea divină, supremă pentru cei prinși la mijloc, devine în gândurile lor de năpăstuiți, direct proporțională cu gradul de „păcătoșenie” al lumii prezente. Avansul tehnologic, încercarea omului de a deveni un al doilea Creator, lipsa unui simț al măsurii și bunei cuviințe, depărtarea omului de „cele vechi”, devin, pentru locuitorii zonelor atinse de calamități, presupuse cauze pentru dezastru; iar tot ce se întâmplă - o pedeapsă.
Făcând însă o retrospectivă a planurilor de protecție a zonelor de risc, propuse și aplicate de factorii de decizie, în ultimii ani, realizăm că toate aceste catastrofe sunt nu o pedeapsă divină, ci mai ales o serie de consecințe dramatice ale indiferenței omenești și lipsei de contact a specialiștilor cu realitatea palpabilă a terenului. Studiile despre aceste puncte de pericol s-au făcut de la București, din birouri largi cu scaune confortabile și calculatoare performante, unde așa-zișii experți, între o sorbitură de cafea, un telefon și un fum tras dintr-o țigară scumpă, au tras câteva linii pe o foaie, au desenat câteva tabele și, cu semnătura de încredere a șefilor, le-au trimis spre aplicare pe teren.
Din toată această pseudo-știință, ca suport pentru niște măsuri viabile de protecție, nu s-a aplicat la fața locului decât „filozofia sacului cu nisip”. Mormane (diguri?) întregi de astfel de saci, ordonați de neobosiții - pentru că mereu asta intră în atribuțiile lor - militari ai Jandarmeriei sau IGSU-lui, zile și nopți, reprezintă pentru aproape toată lumea, „cea mai principală” metodă de prevenire a inundării localităților (vorbind aici de cele câteva care au avut parte de un asemenea tratament). Cealaltă metodă, folosită cam peste tot și convenabilă pentru cei mai mulți fiind datul din umeri, a „neputință” și a așteptare a unei (alte) minuni cerești.
Nimeni nu vorbește despre ridicarea de diguri de mai mare anvergură, despre corectoare de torenți, de ameliorare a albiilor și modificare a cursurilor apelor mari, construcții care să apere pentru câtiva ani în plus respectivele zone; nimeni nu zice nimic de interzicerea prin lege a construcțiilor în zone cu potențial pericol de inundații, pe luncile râurilor, cu ofertă de loturi despăgubitoare, că doar există pământ destul în alte locuri mai sigure. Factorii de decizie preferă apelul la bunăvoința cetățenilor, ajutoarele neînsemnate și construcția anuală de case pentru cei afectați; preferă aruncatul banilor publici, în fiecare an, pe apa Sâmbetei (sau a Siretului etc.), decât folosirea lor corectă, în „devierea” pe alt curs, a dezastrelor.
Rămân în urmă, în fiecare an, cei care privesc după agoniseala lor de-o viață. Deși, în necazul lor, îl pomenesc pe Dumnezeu, în acest caz, înțelepciunea divină nu are cu nimic de-a face cu prostia omenească!
