Rai

Pădurea.
Acea inefabilă mulţumire verde. Acel leagăn de taine. Închipuit şi pământean rai. Tremolo al sufletului măcinat de doruri şi suferinţi. Adiere de speranţă, potop de frumuseţe, delir de sălbăticie.

Pădurea.
Ca o chemare a veacurilor ce-au fost, ca trunchi al prezentului, gaj al zilelor ce va să fie.
Hangiţă darnică şi mereu bucuroasă de călători. Lume a uitării de sine.

Pădurea.
Amestec de vrăji, clondir cu apă vie, horă de iele şi verdeaţă.

Pădurea.
Scâncet al singurătăţii.

Pădurea.
Vis.

Pădurea...

Nisip şi mărăcini

O vrabie mi se aşază pe umăr ca pe o ramură uscată
Care trosneşte microscopic sub ghearele de os.
Pasărea aude şi-mprăştie pe jos
O lacrimă de cuget nepătată.

Când vântul cald, de vară, desface peste mine toride întrebări,
Mă clatin ameţit de-o umedă pudoare.
Pe spatele de scoarţă învie noi cărări,
Umplute lin, cu rândul de râuri de sudoare.

Aştept cu sete apa şi sarea-n rădăcini...
Dar parcă se agaţă de pielea de nisip.
În mine simt cum aspri se-nnoadă mărăcini
Crescuţi din apă, sare, din sânge şi nimic.

Soarele topit a făcut pasărea de carne sloi.
Mi s-a prelins în trunchi precum o lamă.
În ţepii-ncovoiaţi şi-a făcut cuib şi doi
Pui de vrabie ţipă din mine după mamă.




© V. Mihă