Două inimi se izbesc precum două valuri, undeva, lângă un ţărm de care nu ştie nimeni. Între doi stabilopozi, privirile se întâlnesc şi două boabe de nisip îşi iau zborul spre un nicăieri al amândurora. Ce să mai crezi?! Că sunt sau că nu?!
De minunea întâlnirii lor se bucură cerul întreg. De întâlnirea a două minuni ne mirăm fiecare. De mirarea noastră ar râde oricine!
Aici, s-a deschis fără cuvinte, o floare; mai departe, între înnegurarea unor speranţe deşarte, s-a ivit un bob de lumină, care a prefăcut calea într-un susur limpede de izvor; încolo, unde timpul îşi întâlneşte capetele, pentru ca mai apoi să le deşire, două suflete încetează să mai fugă de ceea ce le-a zămislit. Acolo, departe, şade un duh cu mâinile întinse spre noi.
De ce am scris asta?! Pentru că trebuie să vedem toate fărâmele de suflet care ne înconjoară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu