Ce spuneam?!
Ar trebui sa-mi spuneti voi, cei care mai binevoiti sa mai cititi ceva de pe aici!
Se zice ca "apa trece, pietrele raman"; asa raman si pietrele din suflet, cand timpul il lustruieste. Pietrele sufletului le poarta omul toata viata; le duce dupa el, de colo-colo, ca pe un cufar greoi in care nu s-a mai uitat demult, cu linistea ca acum multi ani, si-a asezat acolo comorile. Din cand in cand, amintirea lucrurilor acum roase,pe care le-a aruncat cu voie sau fara voie tocmai in adancul sau, incepe sa-l macine; valoarea pe care o tine ascunsa de atata vreme in santurile brazdate din fiinta sa, vrea sa mai respire...
Si asta, pentru ca DINCOLO, omul trebuie sa treaca curat, linistit si liber de povara vietii traite.
Dintr-o scanteie, dintr-un fir de praf, dintr-o privire, sau numai dintr-o tresaltare a glasului, zidul se sparge, descatusand suvoiul lichid, aproape material, al unor ganduri de demult. Noi, cei din jur, devenim martorii si judecatorii acestor imagini vii, pe care nu reusim sa le intelegem, dar le vedem parca, si le simtim. Vedem, in palmele taiate de bicele anilor, uneori tremurate, alteori nefiresc de vioaie, greutatea lucrurilor frumoase, copilaresti, obisnuitelor esecuri, putinelor realizari, si truda secretelor de care vor sa scape. Deodata, aceia de care ne ferim, carora cu greu le mai aruncam o vorba, o privire sau un zambet, devin povestitorii vietii noastre; intr-o clipa, ei ne-au tinut in brate, ei ne-au alintat, ne-au invatat poate sa mergem, sa vorbim, sa gandim, cand parintii nostri erau inca prea tineri ca sa ne inteleaga; tot ei, i-au strans pe ai nostri la piept, copii, i-au ascultat si indreptat in clipele de furie tinereasca, i-au invatat sa ne aiba.
Abia acum, cand ajung sa ne arate pietrele de pe sufletele lor, intoarcem capul, privim in gol si reusim sa deschidem ochii cei adevarati, sa-i privim; abia acum, ca nu mai vad, ca aud mai greu si ca ne mai cer din cand in cand cate o mana tanara de ajutor, nu pare sa ne mai supere atat; abia acum, uitam o secunda de viteza cu care suntem obisnuiti azi, incetinim putin si le urmarim pasul greoi si nevoile infime pe care le au; acum, cand le auzim spovedania, vedem ca mai exista si ei...
Si-n toata valtoarea vremii, in care suntem prinsi fara scapare, sa ne oprim o clipa, sa deschidem usa lor si sa le dam lucrul minuscul pe care prea singuri, ni-l mai cer: un gand.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu