Încă o sorbitură de ceai de pelin

Unii pot, alţii nu poate; unii face karate, alţii îşi ia şuturi în dos, când li-e lumea mai dragă. De la cocalarul sigur pă el, în orice situaţie, la dicstruşii ăia care mai şi gândeşte şi dă banii pă cărţi se cască o ditamai prăpastia de euroi şi merţane scumpe în două uşi. Ăştia din urmă se uită chiorâş, cam pe furiş la tricourile roz cu strasuri, la ochelarii cu vultur argintiu şi armanist şi caută prin cărţi o altă lume în care intelectualul e plătit mai bine.
Plasa de cârpă dintr-o mână şi cămaşa cu gulerul ros, dar alb, portmoneul cu desene vechi, prin care bate vântul sunt dintre însemnele unor oameni trimişi în ghetoul uitării şi indiferenţei, de nişte milogi în papuci de cauciuc, coloraţi direct proporţional cu nuanţa cât mai fumurie a limuzinelor în spatele cărora îşi ascund preţiosul vid.
Cei care tocesc "asfaltul" trotuarelor, cu cartoane sub ei şi în mână, sunt mulţi. Nişte mogâldeţe cu ochelarii zgâriaţi, care privesc în gol, cărora curentul de la metrou sau din intersecţie le mai smulge câte o şuviţă albă sunt cei pentru care prezentul şi viitorul le aduc grimase reci de umilinţă. Câţi dintre ei au citit mii de cărţi, câţi dintre ei au ridicat un centimetru de lume, câţi au facut din copii de lut moale, oameni?! Destui. Dar toţi primesc drept recunoştinţă uitarea celor pe care i-au ajutat şi care au facut din prostie act de bravadă!
Poate că totul ţine numai de noroc. Poate că ei singuri sunt vinovaţi de destinul propriu. Sau poate că lumea de azi pur şi simplu nu mai crede. Se înmulţeşte virusul puterii false, acaparate mult prea uşor şi reuşita celor care ajung sus mult prea repede. Românii se împuţinează, oamenii la fel şi presimt că se apropie ziua în care Ateneul o să aibă cinematograf, kfc şi cafenele la ultimul etaj; pe sub cupola de sticlă vor mişuna gândaci burtoşi şi negri şi melci cu cochilii decapotabile...
Sau poate e doar unul dintre visele mele urâte...




© V. Mihă

Eu şi pletele ei

Remarc etilismul unor gesturi care nu-şi au rostul într-un pahar PLIN cu nişte apă... Mai rău e că din tine pornite, mişcările scurte şi atotcuprinzătoare nu ştiu măsura lor...şi-ţi aruncă în tulbureala vocii, gânduri...
"Un fapt fără importanţă, mă poate face să sper"
Acea credulă atingere, doar două degete, atât, trage după ea angrenajul unui tot fără părţile esenţiale. O măturată şi mârşavă atingere, căutându-şi moartea printre unghiile colorate puse în joc, printre golurile dintre două poze...
Nimic nu poate cimenta mai adânc decât nişte nişte degete străine şi împreunate!