Câtă
toamnă-n ochii tăi, nefericito!
Cum îți
lăsau pe cer, cocoarele, dâra
potecii
spre zările calde, străine.
Și cum doar
pe tine te strigau, noaptea,
când li se
părea cerul prea mult
și noaptea
prea mare.
Ah, cum te
frământai sub brațul meu
că ele
pleacă!
Rămâneai
serile reci, brumate,
privind
cerul.
Cătând
printre stele aripa lor sură
parc-auzeai
prin vâjâitul frunzelor
zgrunțuroase,
fâlfâiri de
aripe mari, dornice și
pofticioase
de depărtări.
Te-am
surprins într-o seară de Brumărel
dând din
mâini, ca într-un vis copilăresc
cu oameni
lebădă.
Te-ai
spăimântat văzându-mă atât de pământesc
venind spre
tine.
Am vrut să
te cuprind, să-ți sting cu mâna
pofta de
azur și de țări calde.
Am fost
răutăcios, căci visurile tale îmi spuneau
că mai e
putin și te voi pierde.
Tu ai dat
să țipi. Dar buzele ți s-au țuguiat,
s-au
întărit și din gâtul tău lung
n-a ieșit
decât o chemare scurtă
ascuțită,
de sălbăticiune.
Și eu te
strângeam tot mai tare. Strângeam din dinți și din ochi
să nu văd
oribila crimă.
Atunci.
Atunci am simțit o arsură pe obraz
și-un gol
în mine.
Un salt.
Un vâjâit.
O chemare.
Am deschis
ochii.
În palma dreaptă, însângerată
Se
zgribulea, murdară de sânge,
O pană
cenușie.
Tu nu mai
erai.
Peste ani,
serile de toamnă
Mă prindeau
afară, căutând printre stele
Stolurile
dornice de depărtări.
Credeam că
te vei întoarce
Să-ți iei
înapoi pana.
