Mâna stângace a cam uitat cum e să pipăi taste și ochiul pare că s-a relaxat prea mult în oceanul de verde provincial; creierul s-a dedat la alt program, mai liniștit, mai apăsat, ca o aritmie plăcută. Scriu, cu metabolismul încetinit la jumătate.
Scriu despre uitarea de blog, ca o uitare de sine.
Despre acest portmoneu electronic, virtual și încrezut, care, din lene multă și ca o formă de adaptare la vremuri, a luat locul binemeritat al hârtiei și creionului, vă aduc aminte. Sau poate că doar mie mi-a lipsit un loc de depozitare a umpluturii cerebrale. Nu știu! Cert este că din toate lucrurile pe care credeam că le fac bine, cel mai folosit și cu adevărat construit solid, ar fi văitatul; și nu țipete și sudălmi aruncate în stânga și-n dreapta spre posibilele cauze, și nici tristețe întrebătoare pentru alții, ci doar o gaură în mine și un oftat secret de urechile altora, în afară. Pentru toate! Pentru cine sunt și cine nu sunt, pentru ceea ce fac și mai ales ce nu fac, pentru ceea ce simt, ce ar trebui sau nu ar trebui să simt și nu în ultimul rând, pentru incapacitatea morală de a-mi lua inima în dinți și pe alții de gulere.
Mă uit la cei care pot și mă gândesc că ei poate doar vor mai mult. Mă gândesc la ei și-mi adun în minte toate lucrurile pe care le pot face eu: native, talente dobândite, studiu, memorie și învățarea din greșeli; și parcă nu e de ajuns. Parcă tot mai am muult până să-i ajung. De ce mă simt în urmă??
Într-o nefericită adaptare: „Dacă curajul ar fi pe toate drumurile, l-ar paște și măgarii”.
Nu știu, poate că doar asta lipsește...
