Micimea formei

Ramane la latitudinea fiecaruia daca sa mai respire sau nu; daca sa mai gandeasca sau nu; daca sa mai vrea...sau nu.
Marea problema a omului ca fiinta sociala e ca depinde de ceilalti. Libertatea la nivelul la care vorbim, al socialului, este si va ramane un lucru relativ. Raportarea la celalalt, subdimensionarea proprie in fata unuia "mai puternic", nevoia de un alt cuvant, pierderea simturilor, slabirea instinctului, sunt oprelisti in fata libertatii Omului. De ce oare cautam sa fugim de...noi, pana la urma, (de aglomeratie, de fum, de gura parintilor, de fite, de boli etc., de fapt), tocmai in adancimea unei paduri aproape defrisate, pe inaltimile unui munte, strabatand salbaticii de care ne ferim de atatea milenii de evolutie?? De ce atunci cand incercam sa ne regasim, vrem cu ardoare un coltisor cu aer curat, cu verde, cu liniste? De ce nu stam in propriul fum, in propriile distrugeri sau, de ce nu, in blocurile noastre inalte si semete?? De ce avem momente in care nu ne suportam dezastrul pe care l-am facut naturii darnice, incercand sa ne sustragem, culmea, tocmai in ea, de vina pe care ar trebui fiecare dintre noi s-o purtam pe constiinta??
Ea ne ofera libertatea suprema, pe care noi, creaturile care am spart granitele Cosmosului, nu o putem "construi". Luam, in casele noastre mici si neincapatoare pentru spirit, franturi din ceea ce a mai ramas din natura dupa noi! Poze, filmari, chiar si lipsita de tehnica artificiala intiparire in memorie, sunt toate niste furturi!
Incercam sa fim superiori universului care ne inconjoara. De fapt nu devenim decat niste stapani peste propriile fiinte, pe care le subjugam dupa dorinta. Adevarul e ca suntem prea mici, prea neinsemnati si , din pacate, prea inversunati , in fata unei lumi care ne suporta!
Ar trebui sa ne gandim macar, ca distrugand, ne insinguram; ca o sa ajungem sa ne suportam numai pe noi insine si ca locurile in care ne mai ascundeam de furia noastra...se vor fi terminat!!!

finish

Sfarsit de lume. Sfarsit de mine.
Inceputul unui nou eu.
Iesirea din oul protector care m-a adunat dintre lumi.
Puiul neajutorat, in fata gandurilor lui
Pline de prea multe patimi,
Care cere explicatia clipei
In care este scaldat.

Interiorul unei fracturi.
Cheita de bronz a unui fermoar,
Zori sau amurg.

Maine voi fi cauza unui travaliu tarziu.

alte...pozografii

cateva pozografii

Reteta!

Aripioare de pui ca la bunica:

-se iau aripioarele de pui si se prajesc;


Pofta buna!

Iertare!

Vine o zi, un moment, o clipa, in care poti sa-ti uiti trecutul; in care poti sa pui ultima lopata de pamant deasupra unor povesti in care ai fost dat la o parte, in care personajele principale nu au facut decat sa te desconsidere: un soi de cenusareasa.
Ai intr-o zi unica sansa de a fi deasupra celorlalti; nu cu mult, sau cu multe, ci cu un singur lucru, un dram in plus de liniste pentru suflet. Si ei vor sa ti-o ia!
Ai facut atatea, ai dat atata, atat de mult te-ai imprastiat prin fiecare, incat iti e greu acum sa te mai aduni in acelasi tot, si totusi rasplata pentru toate astea e mai bine sa n-o fi primit niciodata! Intr-o viata nu trebuie sa dai socoteala tuturor, chiar daca toti o cer; critica idioata pe care o auzi pe la colturi, din guri cunoscute, nu trebuie s-o iei in seama; e greu sa fii un om ca tine si, fie si numai pentru asta ti-ar trebui o farama de piedestal...Dar uite ca te ridici cu greu, pentru ca esti singura, si te afunzi usor, pentru ca toata lumea pune umarul la asta. Ai cerut doar ce un om, intr-o viata, ar avea de cerut. Atat.

Hai sa mergem!

Din pantecul inghesuit de lumanari al casei domnului, scapa, parca intr-o visare, preotul. Pe crestetu-i atins de calvitie, roiau broboane de sudoare; la pieptu-i sedea comod Evanghelia, aurita, ca o fereastra spre Dumnezeu. Pasea moale, inghiontit la fiecare pas de lumea grabita.
Parca nu mai avea timp. Parca Fiul Omului invia fara el, ca fara un martor important in fata caruia trebuia sa se justifice. Daruia ragusit lumina.
Intr-o clipita, toata suflarea era atinsa de izbucnirea vie a unei flacari ce venise (vezi doamne), tocmai de la Ierusalim. Putini impresionati.
Un "Hristos a inviaat...", porni prelung din gatlejul omului, fortat toata saptamana; ca o unda, urarea se risipi in intreaga ograda, gasindu-si ecoul pe buzele multora, emotionati foarte de cantatul in public, dar care aveau speranta ca prin asta, li se va intampla ceva bun, ceva miraculos.
Momentul se consuma repede. Statia nu ajuta si bietul popa se chinuia din rasputeri sa raspandeasca dumnezeirea, singur si ragusit, in piepturile fiecaruia din armata de oameni. La fel de repede cum iesise, preotul se ascunse inapoi in altar...Se auzi o rasuflare generala, de usurare, ca s-a terminat si anul asta!
Ma uit lung la cei care venisera cu mine, ei la mine, si ne zicem, parca fiecare pentru el...Hai sa mergem!

Hristos a inviat!

Trecusera trei zile lungi, de curatenie generala. Eram intr-o forma de zile mari...si trebuia sa o tin tot asa pentru seara, cand, intr-o falsa smerenie asteptam sa se termine mai repede sceneta cu a nu stiu cata inviere a lui Hristos.
Sa fii fost doua'spe fara zece.
Multimea neincaputa in curtea bisericutei era inca intre fagasul bancurilor, cate ceva despre rude, ultimul meci de fotbal si manariile politice neintamplatoare. Era tare greu de ajuns in transcendent, si mai greu de depasit starea lumeasca spre aducerea aminte a momentelor biblice. Intunericul facea situatia si mai "pamanteana", si mai culpabila, si mai omeneasca; in el oamenii se detasau de jena contextuala si isi tineau discursurile materialiste parca mai cu patos, mai deliberat, mai autentic...
Se apropia de miezul noptii. Pe fundalul intunecat parca se scurgea si mai multa lume; din cerul de deasupra plangeau suspinele clopotelor, sucite de oboseala, surprinse stramb de niste urechi la fel de obosite de rugina zgomotelor de zi cu zi...
Freamatul crestea.
Lumina faclelor de ceara se impleticea intre respiratiile tresaltate ale fiecaruia, aproape sa se stinga, pentru a se aprinde iarasi, la o adiere, ca o torta olimpica.
Lumina se stinse.

Ecou autohton

Ecouri vii de peste mari si tari...
Stindarde ridicate cu trei culori inca proaspete, ploaie de buzz-uri, dor, apropiere si departare in acelasi timp. Niste statui care gandesc ca noi, dar sunt terminate si finisate acolo. Pe undeva, dureros. Amintiri imbracate intr-o lana aspra, de covor taranesc, care zgarie; este ca si cum te-ai uita la casa in care ai crescut, din peretii careia ti-ai ascultat ecoul glasului, dar pe care a cumparat-o altcineva, cu alti copii ce isi vor innoda ganguritul deasupra zugravelii celei vechi. Pantofii abia primiti de ziua ta, imprumutati din obligatie altuia, sa-i poarte.
Ceva, aici, nu a fost de ajuns; ceva s-a terminat, ceva s-a daramat sau poate ca altceva trebuia construit. Ei sunt niste nemultumiti care s-au rezumat in a privi de afara, dintr-un loc poate mai inalt, mai bine cladit, mai suplu...mai elegant; intr-adevar, mai somptuos, dar cu putin, cu prea putin suflet. E confortul lor!
O prietenie nu rupta, ci doar indoita de la mijloc, cu dureri de spate si cu nevoie de unguent anti reumatic.
Vorbeam mai devreme, englezeste, cu niste colege inca mioritice!

cand ea a fost

Sa crezi ca poti, sa crezi ca vrei,

Sa crezi ca florile de tei,

Care-au cazut in calea ta,

Ti-au spus cate ceva de ea...

fata din metrou

Clipea in ochii-i un sonet.
Vag, siropos si desuet,
Cu linii largi, cu tuse gri,
Cu aripi moi, cu mii si mii
De valuri mici, de cioburi vii;
O strofa stearsa de-un poet.
Vag, siropos si desuet.

joc sangeros

Azi am spus ce aveam de spus. Am spus, de fapt, ce voiau cei mai sensibili decat mine, sa auda...Mi-am zis totusi si cateva prostii frumoase pentru propria-mi constiinta; asa, ca sa nu ma mai tot bata la cap, ca nu fac aia, ca nu e bine asa, ca una, ca alta!
Am ales sa pierd timpul.
Ma tot chinui sa scriu ceva coerent, spre o lectura de plictiseala pentru mai tarziu; pentru cei care mai vor si lucruri mai sufletiste...dar nu stiu daca o sa pot. De fapt, posibilitatea acestei probabile imposibilitati (de a putea), este una prezenta in aproape toate lucrurile pe care ma straduiesc sa le fac, sa iasa cat mai bine, sa fie apreciate la justa valoare,de fapt, sa aiba o valoare!
Parca sunt inchis. Simt ca nu mai am suflet si pentru altii. As vrea sa stiu ce fac...
Daca vrei sa stii cum mi-a trecut timpul azi, crede-ma ca nu pot sa-ti raspund. A fost o zi stearsa...
Iarta-ma, asadar, ca ma destainui tie! Poate le ai si tu pe ale tale...Dar vreau sa intelegi ca timpul mai curge si fara noi...

ezitari

Posibil ca ea are sa vina. Posibil sa nu. Cert e ca petalele margaretei pe care ma pregateam sa i-o ofer, se cam pierd. Vine...nu vine...
Franta e un oras ciudat. Parisul e o tara minunata. Merita ca intr-o viata de om sa faci cativa pasi inspre alte colturi ale Europei sau, mai frumos, ale lumii, sa vezi si sa simti cate ceva. O fotografie, sau mai degraba o poza, mi-a adus aminte de asta. Mai ajung...nu mai ajung...
Vreau sa vorbesc tare, sa urlu, dar sa nu-i mai aud pe ceilalti din cauza zgomotului; o seara de club...Ceva nou, cu un bas fara retineri, ceva vechi, intr-o surdina placuta; noi, intr-o armonie perfecta. O fii...n-o fi...
Dintr-o data viitorul sa ma surprinda placut; sa se materializeze toate asteptarile si visele mele fara sa fie nevoie de vreun efort. Simt ca de ce ma straduiesc mai tare, de-aia toate lucrurile devin mai complicate. Sa ma intreb...sa nu ma intreb...
Aceeasi margareta. Alta asteptare. Mai adanca. Ma iubeste...nu ma iubeste...?!

in loc de dumnezeu

Am incuiat gandurile voastre,

impletite printre marginile unui cliseu,

intr-un miez de cuvant.

Radeti, plangeti, cantati, strigati

si vreti,

asezati cu spatele spre lume.

Eu va presar ecourile in tolba mea.

Le amestec.

Si, in final, va povestesc...

pe voi...

altora...

Four seasons: spring

S-a tolanit, vag, primavara,
Peste pamantul amortit.
Cu trena-i verde l-a trezit
Din iarna de odinioara.

Se naste colt de iarba crud,
Din peticele de omat.
S-a coborat soare din pod
Si rasu-i cald s-a asternut.

Se plimba, gospodari, gandaci,
Cu pasul moale si greoi;
Isi fac ciubote din noroi
Si calca, ca niste gansaci.

Au inviat pe jos furnici
Si-alearga care mai de care,
Ca sa aduca de mancare
Armatelor de pui calici.

In fracul nevazut demult,
Se scalda-n senin randunele;
Catandu-si, bietele de ele,
Un cuibusor mai an pierdut.

E cantec peste tot, si viata;
Dumnezeu mana si-a intins,
Cu flori de mar pe noi a nins
Si zambet ne-a sadit pe fata!

aspirina pentru cancer

Am primit acum cateva zile o sonerie de sms: se tragea un glont si se auzea mai apoi ecoul tubului cazut pe podea...Poate e veche, nush...
Mi-a amintit de niste ani. Chestii de demult...cu lucruri intregi, care bucurau sau intristau, dar erau, oricum, fara schije. Cand nu eram nevoit sa mananc doar jumatate de acadea, sa trag un singur fum dintr-o tigara, sa zambesc cu o juma de gura!
Mi-a trezit niste ganduri la care visez sa se mai intample. Sa ma pot intoarce pentru o scurta vizita pe "acolo", pe "atunci", sa gust o farama de lume, sa-i vad pe toti, sa-i imbratisez si sa ma bucur ca mai sunt toti...impreuna.
Viata asta m-a invatat sa fiu singur, sa fiu eu cel care are de facut ceva, care are grija de altii, care trebuie sa imparta timpul, pe care de prea putine ori pe...an, il asteapta cineva cu masa intinsa si cu un zambet...Singuratatea e un sevraj, intre doua doze de aglomeratie, de cuvinte, de vorbe, de alte respiratii care sa se auda la unison.
S-au pierdut toate. Sau poate ca nu au fost niciodata, nu stiu.
A fost o fractura, care se recupereaza, cu timpul, tot mai greu; caci doctorii batrani, cu experienta, se imputineaza, sau nu mai au putere, sau au... uitat; cei tineri n-au timp, iar cei dintre acestia, se chinuie sa-si lipeasca propriile fracturi. Este un sistem de medicina sufleteasca, cu multe lacune...printre doctorii mei!

hai sa fim!

Un timp al secretelor. Am vazut cum este sa trebuiasca sa tii un secret. Si nu e bine.
trebuie sa iti depasesti vointa, sa te eliberezi de tine.
Simteai astazi cum e primavara. Cea uitata, cea in care te pierdeai, in zapada de flori prin care iti cautai inceputurile. A fost parca o zi dintre cele pe care aveam impresia dureroasa ca le pierdusem. Tolanit la soare, proaspat ca un fluture care isi intinde prima oara aripile, simteam ce numai anii care au trecut sau, mai rau, amintirea lor, mai putea sa imi ofere: libertatea unei gaze, desfatarea unui mugure care se sparge, solitudinea unei flori de camp, ascunsa intre alte milioane; azi, am descoperit ceva din frantura propriului inceput...simtirea care se nastea in mine cand casa parinteasca, prea golasa, curtea ei, prea mare, nu-mi mai erau de ajuns, cand cautam desfatarea desavarsita in departarea unei gradini plina cu pomi care se pregateau sa infloreasca, intre un zgomot atat de vag, nascut de inotul unui gandac printre firele de iarba, in visul aieve al verdelui crud, nemarginit...
Cred ca in fiecare zi ne putem naste cate o parte, putem dezveli cate o bucatica din noi; pe noi...cei noi trebuie sa ne aratam si altora spre a-i face si pe ei cunoscatori ai unei legi pe care suntem capabili s-o respectam: sa fim!!!

Semnat: parintii (unui eu imperfect)

Cat de frumos e sa stii ca apartii cuiva!
Si ce sentiment poate fi mai inaltator decat sa stii ca ai aruncat in lume, intre necazuri multe si bucurii rare, pe cineva care iti seamana. Tare subtil trebuie sa fie sentimentul celor care stiu ca o parte din ei haladuie si va haladui prin lume si dupa ce ei nu vor mai fi fost. Mare ne este dorinta de a mai fii si dupa ce ne stingem!
Ne dezgolim in fiece zi, in fata altora, de sentimentele si de credintele noastre, constienti fiind ca ele au sa fie schimbate si poate insusite de altii. Singuri ne alcatuim si ne distrugem in fata intregii lumi, fara sa ne pese de cum aratam. Ei, insa, ne duc mai departe dorurile...
Asteptarile de la ei, sunt mai numeroase si mai zbuciumate decat cele pe care noi insisi le-am detestat pe cand eram la varsta lor. Ei trebuie sa ne costruiasca viitorul. Ei trebuie sa ne sape in fiece primavara radacinile si sa ne aduca la viata. Ei sunt aia care pentru parinti, isi iau bobarnacele unei lumi intregi.
Duc povara asemanarii cu noi, dar ei insisi trebuie sa-si construiasca singuri piedestalul pe care sa-si inalte durabil viata. Noi suntem cei care ii osandim la chinuri zilnice de aducere aminte; noi, care aproape ne-am terminat ata de pe mosor, trebuie sa fim ridicati in slavi, ascultati in sfaturile pe care le-am lasat in urma, exemplari si de urmat pentru ei toti; dar fara constiinta supunerii lor, fara cunostinta unor lacrimi, fara gandul ca noi inca existam prin ei si ca ei trebuie sa ne duca si pe noi alaturi; de ce trebuie sa fim atat de parinti?! De ce suntem atat de copii cu ai nostri, si nu-i pretuim cat sunt inca, spre a nu le mai duce si lor amintirea peste timp?!

Cuvant de soi

Cele ce-s din piept iesite,
Sunt cuvinte osandite
Sa duca pe-a lor spinare
Doruri multe si fugare.

Cele ce sunt pregatite,
Cu dulceata-mpodobite,
Sunt mieroase la-ncercare,
Dar se fac apoi amare.

Cele care nu sunt spuse
Incalcesc a firii fuse.
Si in loc de drag si bine,
Iau omul de langa tine.

Cele, dar, mai potrivite,
Sunt cuvintele gandite,
Dar din inima rostite,
Slabe, mari, neprihanite,
Care viata ne-o-ndulcesc!
De-astea, poate : "te", "iubesc"...

Fuga de la locul faptei

Aseara am vazut un bucuresti aproape adormit...De fapt, eram eu insumi incert in starea de constienta. Ma chinuiam sa descopar cu privirea niste ruine intunecate, niste colosi de sticla, cateva adevarate monumente care asteapta sa fie demolate de prostia unora, cateva masini (pe cat posibil zgomotoase), oameni, animale, invers, mult prost gust si lipsa unui plan de urbanism, cat de cat.
Azi-noapte am vazut o regie constransa de specificul propriu. Niste siluete atarnate de balustradele de fier forjat ale Dambovitei, mestecand din vulgaritatea varstei si calculand semisferele unor veritabile posterioare de domnisoare. Era un amestec fortat de liniste, cateva masini, cateva cuvinte si multe...vorbe.
Azi, am vazut niste campioni. Erau mari, alburii si isi intersectau cercurile printre norii de gaze de esapament si fum, asa-zisii "nori", aproape permanenti, bucuresteni, de seara...Erau pescarusi! O amintire de la malul marii, ajunsa acum pe un tarm inalt de multe etaje, survoland pasnic si nefiresc un lac intins de ruina si indiferenta. Aratau ca niste pirati! Clandestini, neverosimili si totusi siguri in planul lor de actiune. Deasupra unui lipscani prafuit si plin de incercari de renovare, zborul lor era singurul miscator, vag gratios, inalt in ciudatenia lui, foarte demodat, elegant si dinamic.
Oamenii, in schimb, erau niste incercari. Se chinuiau sa respire, sa vorbeasca si, cel mai greu, sa rada...Se rostogoleau intre peretii pietrosi, se loveau, se impiedicau; era parca o dorinta de a infrange miscarea. Miscarea libera, a tuturor muschilor, ca intr-o alergare, ca intr-o intrecere...lipsea.
Oamenii se tarau.