un alt fel de piua

Privind înapoi cu inima,

înmoi

întâmplări tocite.

Înapoi, mai demult,

eram mici

și noaptea ne căuta

să-și completeze

încă o galaxie.

Lumea era un desen

pe-o hârtie

îmbibată cu fericire.

Când se întâmpla demultul,

Vara ne cocea umbrele

sub noi

și când ele se făceau foarte calde,

ne aruncam în râu,

ca în orice,

cu capul înainte.

Atunci,

pe timpul străveziu

al lui atunci,

ne cântau bunicile

ca niște greieri,

la ureche,

Cântecul bâzâit, de somn.

Și noi adormeam

În cel mai dulce somn

Ridicat vreodată de Sisif.

Ne mânjeam cu toate anotimpurile

pe obraz

să părem mari

Sau ne făceam mustăți cu creionul

furat, scump, de ochi,

al vreunei mame.

Și sania ne bucura.

Și chiar el, gerul,

înțepa în pielea noastră cu un cuțit bont.

Pe vremea aia știam să plângem

din orice.

Credeam toate cărțile

și piteam vise în locuri calde,

prăfuite,

din spatele sobei.

Era timpul merelor verzi

și-al zarzărelor acre,

al măcrișului

și-al cojilor interesante

de pe genunchi.

Eram mai albaștri atunci

și mai sălbatici.

Eram ai noștri, ai fiecăruia.

Eram, cum zicea un prieten,

într-un alt fel de piua.

©V. Mihă

rostul muntelui

Ce-ți spun munții, fiule, de îi plângi atât de des?

Și de ce, când zici de munte, lacrimi pe sub gene-ți ies?

Cum de locul tău de-acasă ți-e departe și străin,

Când poveștie de munte, vii, pe la ureche-ți vin?

Care-i rostul îndoielii și ce gând prin minte-ți trece,

Când dai oamenii și focul pe un munte gol și rece?

Tată, greu îți pot răspunde l-ale tale întrebări.

De ce peștii saltă-n unde? De ce-s paseri zburătoare

Prin văzduhuri fericite? Ori de ce, peste hotare

De păduri necucerite, saltă vesele izvoare?

Muntele-mi îndrumă pașii pe cărările alpine

Singuratice, golașe, care se desfac în mine.

Iar de știi ce-i frumusețea sau săraca libertate,

Și că ele, niciodată, n-au să poată fi-ntr-o carte

Ca să o citești să simți; că trebuie, ca pe-o carne,

Să le mesteci printre dinți ca să le-nțelegi în tine,

Atunci știi ce e cărarea muntelui gol, pentru mine.

Este gura mea de aer, inima într-o bătaie.

Este mâna minții mele care gândurile-ndoaie,

Spre a scoate, ca fierarul, fierul viu de sub văpaie.

Muntele e umbra vieții care-o lași peste pământ.

Muntele e-al tinereții, voiniciei, legământ.

Muntele e alinare pentru răni ce nu-s închise.

Și la orice întrebare-ți dă răspunsurile promise.

Muntele, mai sus de oameni, ține, drept, un jurământ:

Ca mereu să te îndrume. Fie vifor, ploi sau vânt.

©V. Mihă

bunicului meu

Acum cad frunzele pe chipul tău, bătrâne,

Supus al vrerii de păduri, zăpezi și brume,

Împins de neștiute taine prin pripoare,

Cu sufletul pe drum de căprioare.

Cum, oare, mai alergi pe-acolo, sus,

Să ții-n cătarea armei trup de urs?

Și cum, lângă picior cu-n câine șerb,

Mai stai la pândă dup-un ochi de cerb?

Cărarea-ți s-a oprit în zi de toamnă,

Când n-ai mai auzit nici corn, nici goarnă,

Vântul cum bate sau pădurea cum te cheamă

Să te-nvelească-n verde, ca o mamă.

Și stând așa, întins, din vremi trecute

Poate ți-au plâns la cap vulpoi și ciute.

Iar dintr-un brad albit de promoroacă

Cocoșii mari, de munte-au bătut toacă.

Glasul de fier al puștii tale tace.

Ea însăși, ruginită, în colțul casei zace.

De-acuma-ncolo-mi va rămâne un ecou

 Al vocii tale grele și-a umărului tău.

Bătrâne, strâng în palme cuțitul de la tine,

Că-n ochi am strânse multe din clipele sublime

Cu tine-n munți, cu glasul și ochiul tău sonor.

Adio, scump și mare bunic și vânător!

©V. Mihă

stol de tine

Câtă toamnă-n ochii tăi, nefericito!

Cum îți lăsau pe cer, cocoarele, dâra

potecii spre zările calde, străine.

Și cum doar pe tine te strigau, noaptea,

când li se părea cerul prea mult

și noaptea prea mare.

Ah, cum te frământai sub brațul meu

că ele pleacă!

Rămâneai serile reci, brumate,

privind cerul.

Cătând printre stele aripa lor sură

parc-auzeai prin vâjâitul frunzelor

zgrunțuroase,

fâlfâiri de aripe mari, dornice și

pofticioase de depărtări.

Te-am surprins într-o seară de Brumărel

dând din mâini, ca într-un vis copilăresc

cu oameni lebădă. 

Te-ai spăimântat văzându-mă atât de pământesc

venind spre tine.

Am vrut să te cuprind, să-ți sting cu mâna

pofta de azur și de țări calde.

Am fost răutăcios, căci visurile tale îmi spuneau

că mai e putin și te voi pierde.

Tu ai dat să țipi. Dar buzele ți s-au țuguiat,

s-au întărit și din gâtul tău lung

n-a ieșit decât o chemare scurtă

ascuțită, de sălbăticiune.

Și eu te strângeam tot mai tare. Strângeam din dinți și din ochi

să nu văd oribila crimă.

Atunci. Atunci am simțit o arsură pe obraz

și-un gol în mine.

Un salt.

Un vâjâit.

O chemare.

Am deschis ochii.

În palma dreaptă, însângerată

Se zgribulea, murdară de sânge,

O pană cenușie.

Tu nu mai erai.

Peste ani, serile de toamnă

Mă prindeau afară, căutând printre stele

Stolurile dornice de depărtări.

Credeam că te vei întoarce

Să-ți iei înapoi pana.

©V. Mihă

despre oameni din alt veac

Afară plouă cu picuri mici, tomnatici,

Care lovesc în geam egal, firesc.

Și sub tic-tacul lor, în minți le cresc

Păreri c-au fost și ei demult romantici.

Pe eșafodul toamnelor, murdar

De amintiri și de iubiri nespuse,

Își pleacă-n ploaie fețele supuse

Care le-ascund un zâmbet și-un amar.

Atâtea gânduri dezvelesc sub pași,

Sărind băltoace, ca odinioară.

Își amintesc plimbări la ceas de seară,

Cu lună și cu stol de amorași.

Și dintr-o dată, pe sub bura rece

Ca un botez secund, poate final,

Își deschid ochii brusc și matinal

Gândind că toate au trecut și-or trece.

Atunci, ca o statuie dezvelită nou

De care încă nu s-a prins rugina

Și-arată dânșii, mai senini, patina,

Ca o romanță, boston sau tango.

©V. Mihă

tomnatic

Cețuri lungi, albe, pribege

Încep vii să se alerge

Împlând văile de vrajă.

Munții maturi le stau strajă

Jocului, privind departe,

Cetind lumea ca pe-o carte

Cu ochi tari de stâncă sură,

Aspri la cautătură.

De pe munte, pe sub ceață,

Un șuvoi de lână creață

Poartă suluri de mioare

De măgari și de samare,

Care vin de se întoarnă

Chinuite greu de toamnă,

Către casă. ‘N urma lor

Rămâne piatră și dor.

Prin pădurile uitate

Curg ecouri colorate.

Se adună-n straturi groase

Frunzele neputincioase

Pe morminte de surori.

Peste ape, pe cărări,

Pe-nălțimi și prin gropane

Lasă frunzele ciolane.

Bate vântul pe poteci.

Apele aleargă reci.

Diminețile se mint

Pe sub brume de argint.

Ploile prin zile sapă.

Soarele în nori se-ngroapă.

Nopțile atârnă lungi.

Toamnă. Moarte. Plânset. Rugi.

©V. Mihă

câte sunt de făcut

Țară, țară,

turmă fără păcurar,

cu lână udă de sângele tău,

cu coasta îngherată de lupi,

amețită de foame,

uitată sus, departe, nicăieri,

Țară, țară

cu răni neoblojite care put,

ca un oștean

uitat în viață printre morți,

pe câmpul de bătaie,

Țară cu negi

pe fruntea ta bălaie,

leproasă grădină fără floare,

care te ofilești fiece veac mai mult,

care te ține-n loc Dumnezeu

în aceeași toamnă,

Țară ca o colivie ruginită,

ca o pădure arsă,

ca o casă dărăpănată,

ai ținut cu greu în tine,

mereu, suflete.

Suflete, ce faci cu țara ta?

©V. Mihă

ne trece timpul

Ne trece timpul,
în timpul merelor care se coc,
în timpul strugurilor care nu mai au loc
alături, pe ciorchine.

Ne trece timpul, draga mea,
al meu cu tine.

În dup-amiezile de toamnă
cu nori sfătuitori
și fluturi călători,
târzii, noi îi privim.

Ne trece timpul, doamnă,
al meu ție.

Trece-va timp, iubito.
Trece-va pe pământ,
trece-va-n noi, trece-va-n gând.
Și sus, cocorii trece-vor și ei.

Ne trece timpul, Evo,
al meu când?!

Cu brâul lung, de echinox
ne învelește seara.
Apusul e ca para,
și stele roi clipesc.

Ne trece timpul, ne-a trecut deja,
iubito, Eva, doamnă, draga mea.




©V. Mihă

cămara eternă

Îmi caut starea-n care pot să dorm

pe-o parte, într-o rână, sprijinind urechea,

să ascult pământul rece.

În starea-n care pot să mă lăfăi

în ierburi înalte

și să văd, pitite printre spicele lor,

Vârfurile de stâncă, carpatine.

Să-ntind, culcat în frunză, mâna

s-apuc izvoarele de brâu

să mă-nvelească.

Poteca ursului să treacă peste mine.

Și când o mânca, când s-o îndopa

cu zmeură de munte, parfumată,

să plescăie de poftă

în urechea mea.

Caut încă starea în care corbul

să-mi zică frate

și zborul amețitor al vulturilor

să cadă peste mine ca o ploaie de înălțimi.

Acele fulgerelor golașe

să dea în mine găuri, și-n ele

după ploaie,

să vină căprioarele să se adape.

Pe munte, sub fiecare piatră

pe care o întorc,

găsesc, uitate, zdrențe din carnea mea,

culese de vânt și ascunse pentru mai târziu;

În fiecare scorbură sau prin frunze,

prin stâncăriile cele mai năpraznice

se văd reflectând soarele,

Cioburi din sufletul meu.

Și numai acolo,

în cămara munților grei de eternitate,

îmi aflu starea-n care

Pot săruta cu dor

Pământul.

©V. Mihă

întinerire

Nici nu mai știu de când n-am mai cântat
A muntelui aventuroasă odă.
De când pe creste, mările de sodă
Cu viscol și cu ger s-au așezat.

Tremurător gândesc la depărtate
Hotare-nalte de bazalt și bronz.
O iarnă parcă-ntr-un caraghioz
Am stat închis, cu sfori de mâni legate.

Ca într-un fel de moarte m-am simțit,
Și am privit pe hartă cu obidă,
Sperând la fiecare clipă să deschidă
Nainte-mi, muntele încremenit.

Și-am plâns și am oftat cât am zăcut
Între cimenturi sure și asfalturi,
Prin bălți de putrezire făcând salturi,
Și-ntre nămeții citadini de netrecut.

În fiecare zi m-am zvârcolit,
Numărând patru, colțuri de odaie,
Și-n mine, muntele plesnea-n văpaie
Și-n mine era iadul, clocotit.

Închis, între pereții de arsenic
Supus, într-un oraș ca un mormânt,
Mă zdruncina rău dorul de pământ,
De codrul sur, sălbatic și totemic.

M-am mângâiat, arare, răbdător,
Cu poze vechi, cu ritmuri, cu prietini,
Ca să mai spele dorul meu de cetini,
Și pofta după apă de izvor.

Dar uite, c-a venit târâș pe zare,
Ca un rănit, întinerit de-o schijă,
O primăvară să ne aibă-n grijă
Și să ne deie, iarăși, depărtare.





©V. Mihă

întoarcerea la sine

Țin mâinile ca două gheme
de pumni.
Aș face din ele suliți
și-aș înfige degete
în pieptul Omului.

Aș rupe scânduri cu dinții
și m-aș întoarce îmblănit
într-o peșteră.
Acolo, focul va să fie numai al meu.

Nicicând lumea nu a fost așa
de neagră.
Poate e noapte. Poate e noaptea.
Poate că într-un sicriu
Aerul chiar se termină
repede.





©V. Mihă

bucuresci

București la patefon. Iarna.
Când scârțâie pașii pe zăpadă ca niște arcușuri.
Când umblă pe stradă oameni singuri și pătează albul cu umbra lor.
Lumina e peste tot, mai ales în cer.
Dar soarele-i încă departe.
Cine știe unde se termină drumul?

București, chenar de vise.

Sloiuri fără rost la streșini.
Mulțime de câini într-o zbenguială canină.
Între pereți înalți, de beton,
Se nasc pe neașteptate copacii
Încărcați de haine luate de vânt.

Îmi intră Bucureștiul pe geam,
Cu toate zăpezile lui.
Și-mi pătează covorul.

Linia care pleacă de aici, de la mine,
Se îndoaie după clădiri vechi,
Se frânge ca o zare și caută.
E o stradă.

De sus, din senin, dintre ciori,
Orașul pestriț arată ca un morman de cenușă
În care s-au jucat copii cu degetul.

Dac-aș fi la capătul celalalt,
Bucureștiul ar fi la fel,
Mare si singur.





©V. Mihă

zăpada

Ninge.

Ninge peste țară,
Un cuprins de fulgi uriași;
Un omăt, ca o povară
De oțeluri de ocnaș.

Ninge.

Ninge prin răspântii
Cu blesteme și cu foc,
Din demonice osârdii,
Într-un nechemat soroc.

Ninge

Un scuipat galbui ce-i trece
Unui nour printre dinți…
Care ne privește rece,
Cu un snop de ochi fierbinți.

Ninge.

Ninge ca un rug aprins
Care-a ars o vrăjitoare
Și cu fumul necuprins
Otrăvește-ntreaga zare.

Ninge

Cu zăpezi greoaie,
Reumatice și ude.
Cerurile se despoaie
Infinite și zălude.

Ninge

Căutând finalul
Tragediei glaciare-n
Care salta uraganul
De reci semne de-ntrebare.

Iarnă,

Cel din urmă cioclu
Care-astupă cântul lumii
Și la cap îi pune-n soclu
Statuia deșertăciunii,

Und’ ne duci?!





© V. Mihă

flori de gheață

Sticloase flori de gheață
Stau scrise pe fereastră,
În oarba amorțire
A unui ger suprem.
Privind prin ele, lumea
De-afară e albastră,
Ca cerul printre ramuri,
Văratic și etern.

Poteca lin-a gheții
Ce colțuri desenează,
Pe geamul gol și neted
Și rece, ca un sloi,
Fărâme și cristaluri
Cochet împreunează,
Spre-a dezveli pe sticlă
Lumini și umbre noi.

Și geamul care crede,
Deși cu transparență,
Că gheața-n sine sapă
Un tatuaj exotic,
Se miră până-n cuarțuri
De-a gerului clemență,
Ce l-a făcut, din apă,
Un scump vitraliu gotic.





© V. Mihă

amurg

Cand vine seara peste noi
precum o lume de apoi,
Când nu mai știu și n-am habar
să te mai scriu într-un chenar,
Când nu pot fi nici rău, nici blând,
Când mor pe viu, trăiesc în gând,
Când nu-mi știu locul de popas,
de stat și de trăit, de ‘mas,

Când lumea-i toată rece, sloi,
și nu mai suntem amândoi
să ne-ncălzim la suflete,
să ne hrănim cu zâmbete,
Cu toane, vreascuri și mirări,
Să ne răbdăm, peste răbdări,
Să ne uităm noi amândoi
în fiecare,

Când vine seara, rece, grea,
Nu sunt al tău, nu ești a mea.
Și-atâta mai apuc să fac:
să te aștept, să-nvăț să tac.

Când noaptea vine tam-nisam,
deși mai sunt, deși mai am,
Te caut chinuit,
adorm acoperit
de amintirea ta.





© V. Mihă

îl dai afară pe ușă și intră pe...

Azi-dimineață am găsit răgazul să rămân lângă fereastră după ce am deschis-o. Mi-am adus aminte în secunda în care lumina a intrat groasă în cameră și s-a prelins lichidă pe pereți, că de ceva timp geamul nu mai era decât o sursă de lumină și de aer, teoretic, curat. O gaură pe care o astupi, pentru ca ecranul calculatorului să poată avea un contrast mai bun, somnul să dispară cât mai greu dintre pleoape și noaptea de care ne privăm cu încăpățânare să se întindă bolnăvicioasă și pe o parte din zi.

După somnul destul de prost, cu vise aiurea, pe canapeaua scâlciată ca un pantof din piele vechi, am resimțit utilitatea pură a ferestrei. Un ecran pe care se derulează, în timp și spațiu, lumea de afară, reală, frumoasă sau rea, dar crudă, nu ca un satrap ci ca o friptură neatinsă de foc, asta e dreptunghiul alb de sub jaluzele.
Acoperit de perdele, albe sau colorate, după plac, de draperii în ton cu nuanța pereților, cu jaluzele verticale sau orizontale, din varii materiale, locul care face legătura cu exteriorul este pe cât se poate camuflat spre a da încăperii aspectul de cutie protectoare în fața supliciului realității și de a face din casă spațiul stăpânit, domesticit, consacrat, în modul propriu al fiecăruia.

Fereastra e o barieră pentru lucruri și ființe reale sau imaginate care vin din afară, dar și locul în care se face conexiunea cu spațiul pentru cei prinși înăuntru. Camera fără ferestre devine un spațiu bolnăvicios, al întunericului voit și rapace față de ființele care se miscă în el; este un stomac unde sucurile gastrice digeră orice formă, în încercarea de a o transforma într-o masă fără energie, pregătită pentru evacuare, ca un reziduu.

Lângă fereastră stai într-o lojă imaginară de unde privești, fără să fi plătit, clandestin, spectacolul lumii de afară; din spatele geamului poți să aplauzi sau să huidui, poți să fluieri sau să plângi, poți să fi ocupat cu viața ta și-n același timp să participi de departe la piesă. De la fereastră poți să te arăți celorlalți, singularizat și deosebit, conducător, sau poți fi arătat ca un trofeu sau ca un proscris supus oprobiului public. Tot de acolo rămâi nevăzut, necunoscut, deasupra legii sau pedepsei și poți arunca un măr al discordiei la fel de bine cum poți trage un glonț. De acolo privești luna și stelele, te îmbăiezi cu soare, te întristezi pe vreme rea, scrii sau gandești. Pe fereastră îți intră ideile.

Și vântul.

Prin deschizătura transparentă din zid, suntem stăpâni pe înăuntru. Plouă – închidem geamul; e primăvară – deschidem fereastra să intre soarele și mirosurile bune. Aerisim – scoatem ce e rău și facem loc binelui să intre. Ne e frică – încuiem răul potențial în exterior. Ne adaptăm spațiul locuit la starea noastră, în opoziție sau în concordanță cu exteriorul, folosind o fereastră.

Ne mai trezim uneori în cameră cu vreo pasăre intrată pe fereastra deschisă, jenată de pătrunderea întâmplătoare în intimitatea noastră…

alt an nou

Când anii se duc înapoi,
În țara anilor trecuți,
Când iarna pune peste noi
Și reci și albi și decăzuți,
Hoarde de îngeri de zăpadă,
De zăpadă,
Ca-ntr-o zbatere,
Iese din cratere
De veșnicie
Alt an,
Ca un copil al timpului de pretutindeni.

Urmărindu-l,
Am simțit în nări mirosul de haine noi,
Albe – albăstrii.
Și mi-am adus aminte de ploi
Care ne spală și pe noi, mereu
Și ne suflă cu vânt parfumat,
Ca să ne adulmece pământul
Și să știe că suntem ai lui.

S-a născut totuși, într-o seară,
Călit în frigul de afară,
Zgâriat de stele,
Pătat de nori,
Pământiu și murdar de oameni,
Anul Nou.




© V. Mihă