întinerire

Nici nu mai știu de când n-am mai cântat
A muntelui aventuroasă odă.
De când pe creste, mările de sodă
Cu viscol și cu ger s-au așezat.

Tremurător gândesc la depărtate
Hotare-nalte de bazalt și bronz.
O iarnă parcă-ntr-un caraghioz
Am stat închis, cu sfori de mâni legate.

Ca într-un fel de moarte m-am simțit,
Și am privit pe hartă cu obidă,
Sperând la fiecare clipă să deschidă
Nainte-mi, muntele încremenit.

Și-am plâns și am oftat cât am zăcut
Între cimenturi sure și asfalturi,
Prin bălți de putrezire făcând salturi,
Și-ntre nămeții citadini de netrecut.

În fiecare zi m-am zvârcolit,
Numărând patru, colțuri de odaie,
Și-n mine, muntele plesnea-n văpaie
Și-n mine era iadul, clocotit.

Închis, între pereții de arsenic
Supus, într-un oraș ca un mormânt,
Mă zdruncina rău dorul de pământ,
De codrul sur, sălbatic și totemic.

M-am mângâiat, arare, răbdător,
Cu poze vechi, cu ritmuri, cu prietini,
Ca să mai spele dorul meu de cetini,
Și pofta după apă de izvor.

Dar uite, c-a venit târâș pe zare,
Ca un rănit, întinerit de-o schijă,
O primăvară să ne aibă-n grijă
Și să ne deie, iarăși, depărtare.





©V. Mihă

întoarcerea la sine

Țin mâinile ca două gheme
de pumni.
Aș face din ele suliți
și-aș înfige degete
în pieptul Omului.

Aș rupe scânduri cu dinții
și m-aș întoarce îmblănit
într-o peșteră.
Acolo, focul va să fie numai al meu.

Nicicând lumea nu a fost așa
de neagră.
Poate e noapte. Poate e noaptea.
Poate că într-un sicriu
Aerul chiar se termină
repede.





©V. Mihă