pastel

Toamna-ntoarnă peste ochi
Valuri sure de uitare.
Pune-n frunze ghicitoare
Şi sub streşine deochi.

Pajişti risipite-n codrii
Au îngălbenit de mult;
De pe margini cată-n vânt
Vara, fagii ipohondri.

Numai bradul ‘mâne tânăr
Înfrăţit în pâlcuri dese.
Hlamidă de ace ţese
Pe cotoarele de umăr.

Peste liniştea ce lasă-n
Urma lor foşti cântăreţi,
Piţiguşii hrăpăreţi
Mai răstoarnă frunza deasă.

Şi te zgârie-n timpane
Oasele frecate-n gol
Sau făcute mototol
De crengi moarte şi frunzare.

Şi prin văi cu apă rece,
Pe sub mal cu piatra creaţă,
Toamna sură lasă gheaţă
Cu condurii grei când trece.




©V. Mihă

despre două anotimpuri

Amurg de Brumărel, când toamna îşi coboară încet pleoapa obosită peste lume, vederea scade şi totul devine tulburat, amestecat în lumina depărtată, puţină.
Jarul apusului de lume rămâne întins peste solzii frunzelor şi-n apa cerului străveziu se coclesc şi se ruginesc copacii, amorţeşte şi se usucă pământul sub armura grea, îngheţată a brumei.
Se pustieşte de viaţă lumea de jos, se umple cerul de glasuri. Sufletele zboară pe sub chipul pistruiat al lunii, desfăcând băierile glasurilor în văzduh, în haosul unei plecări vremelnice, vioaie. Se amestecă zdrenţele norilor plutitori de vâsle cu pene, de ciocuri şi de piepturi micuţe, vii.
Dacă te uiţi în sus, cerurile se iţesc mai clar printre crengi, care taie pânze negre de păianjeni uriaşi pe pieptul înălţimilor; se presară peste înalturi ţărâna toamnei şi se întunecă măsurat infinitul sub capac de balauri mişcători, cenuşii care aleargă pe apa albastră.
Lumea s-a micşorat, s-a împuţinat şi s-a ascuns în ea încet-încet, ca într-un bârlog cald, ascuns, de unde ce e afară nu se mai vede şi dacă nu se mai vede nu mai este. Aerul dintre pereţii moi ai acestui propriu bârlog este singurul spaţiu cunoscut, pipăit, real.
Oamenii fug în case de distrugerea care se desface câte puţin peste împrejurul pe care-l cunosc ca darnic, însorit. Dintr-o dată vântul sperie, ploaia e prea rece, lumea se rupe în bucăţi, în fărâmituri, se varsă peste marginile sale. E nevoie de ziduri. E nevoie de cămări în care să stea sufletul cald şi viu, e nevoie de beciuri unde să se păstreze în ordine sămânţa unei alte lumi, unei alte veri, în alt an. Totul se coace până la putrezire, se face toamna o potecă spre moarte imediată unui apogeu al vieţii, al belşugului.
Se poate ca mai apoi să vină şi iarna ca sublim şi suprem conservant, care să astupe găurile din noi, lumea şi copacii şi cerul, cu un plasture sau cu o pecete să sigileze actul unei morţi fireşti, amarnice.
După toate, peste toate, vine frigul. Frigul care are mai multe feţe: frigul umbrei, cu antidot apropiat – lumina; frigul purtat, cel aruncat în toată fiinţa de vânturi; se mai desface frigul nopţii, al zorilor, al calendarului. Deasupra tuturor e frigul permanent, ger, crivăţ, viscol. Cel din urmă simţit tăiş de o carne ca dată pe răzătoarea de fier, înţepată, ruptă în bucăţi, lovită. E frigul care intră până în unghii, în măduvă, în suflet. Cel care muşcă nu ca un câine ci ca o haită de lupi, de un singur centimetru de piele roşie, umflată.
Frigul e cel din urmă afară al trupului.
Noi, oamenii, ne fabricăm înăuntruri.
Aşa, vine iarna, când căldura se vinde mai scump decât aurul, când focul desenează vetre, pahare şi ochi, când cumpărăm cu moarte, cu carnea acum mumificată a copacului, viaţa noastră. Căldura curge pe ţevi de aramă şi e înghiţită ca un leac ce dă aripi, care naşte mişcarea într-o lume statică, fixă, imobilă. Apa tare este apa sufletului şi minţii când realitatea şi împrejurul lumii îngheţate nu mai lasă ochii să se mişte sub pleoape, în vis.
Iarna e o zi continuă, o noapte umflată de coşmaruri, o lume a lui acum şi aici, care şterge trecutul altor ierni şi care reduce viitorul la un întuneric, la un haos din care nimeni nu ştie ce se va naşte.

acasă, toamna

Primeşte-mă acasă-n ochii tăi
De toamnă-ngălbeniţi
şi singuri
ca două prăpăstii de chihlimbar.

Sub un umbrar de gene
Voi sta gândind
la gândurile tale
şi la ale mele.

Primeşte-mă acasă-n ochii tăi.
Nu te sfii de gropi şi buruiană.
Dă-mi doar un snop de gene
să mă-ncălzesc
şi-o lacrimă s-o am de sete.

Găsi-voi eu vreo piatră
s-o am de jilţ.

Altceva n-oi cere pentru mine.
Mi-o ajunge locul cald ce-mi dai.
Poate doar câteodată de foame o să tai
bucăţi din întunericul ce-l duci cu tine.




©V. Mihă

floare din flori

Febleţea mea-i Nataşa.
Nataşa, care vinde flori la colţ:
Crini pentru vii, garoafe pentru morţi…
Nataşa, cea cu bluza înflorată
De zici că-i îmbrăcată-ntr-un buchet
Născută-ntr-un boschet
Şi mai pe urmă colorată.

O vad mereu cand trec spre bulevard,
La muncă, veselă si aromită.
Ca o scânteie-n lumea adormită
Ruptă vremelnic şi barbar de pat,
Şi pusă pe-mbrăcat, spălat, plecat.

Nataşa-i zgomot de crăpat de zori
Şi prima ce-ţi oferă câte-un zâmbet
Sincer şi cochet.
Şi legănat ţi-ntinde buchetul de bujori
Cu galeşe ocheade adeseori
Uitate printre ei…

În ochii ei e-o luptă estivală
De salvie, de irişi, de cicoare…
Şi-ntr-o privire, spre tine dau năvală
Pajişti întregi de flori, din fiecare.

Nataşa…ei, Nataşa…
E motiv de-ntoarcere din drum
Şi pură cauză pentru plimbare
Pri-mprejur.
Nataşa-i întrebarea
Pe care-o am în cap o zi întreagă.
Pentru care seara cand mă-ntorc
Opresc la colţ
Şi cumpăr un raspuns…
Se-ntamplă să plătesc şi-n plus
De scapă şi vreun zâmbet tainic
O şoaptă
Sau vreun strop de râs.

Îmi beau cafeaua pe balcon
Ca-n alte dimineţi de vară.
Pe-afară
Zbor lăstuni şi se-nfiripă zorii;
Iar pe trotuar, puţinii trecători
Sunt încă nişte umbre…
E sâmbătă şi cârciumile sumbre
Sunt zăvorâte încă.
Deasupra lor, doar eu, ţigara
Şi-n gânduri coborâtă
Vara
Se pierde pe străduţe.
La colţ în schimb e viaţă.
O mare de verdeaţă
Se dezveleşte-ncet, pătrunzător.
Şi ca şi-n altă dimineaţă,
Un fior
Alunecă usor
Pe spate, sub cămaşă…
Oh, Nataşă…




©V. Mihă

frunze

Frunze scriu,
Frunze-nşir
Când toamna m-atinge
pe frunte
cu mir.

Din frunze iau totul:
şi fostul copac
şi floarea şi rodul
acum descărnat.

Mărunt mă strecor
în marea lor,
mareea de frunză.
Şi-mi se lipesc
Şi-mi se strecor
Pe buze.

Şi frunze vorbesc,
de frunzi mă-nroşesc,
mă îngălbenesc.




©V. Mihă

Rai

Pădurea.
Acea inefabilă mulţumire verde. Acel leagăn de taine. Închipuit şi pământean rai. Tremolo al sufletului măcinat de doruri şi suferinţi. Adiere de speranţă, potop de frumuseţe, delir de sălbăticie.

Pădurea.
Ca o chemare a veacurilor ce-au fost, ca trunchi al prezentului, gaj al zilelor ce va să fie.
Hangiţă darnică şi mereu bucuroasă de călători. Lume a uitării de sine.

Pădurea.
Amestec de vrăji, clondir cu apă vie, horă de iele şi verdeaţă.

Pădurea.
Scâncet al singurătăţii.

Pădurea.
Vis.

Pădurea...

Nisip şi mărăcini

O vrabie mi se aşază pe umăr ca pe o ramură uscată
Care trosneşte microscopic sub ghearele de os.
Pasărea aude şi-mprăştie pe jos
O lacrimă de cuget nepătată.

Când vântul cald, de vară, desface peste mine toride întrebări,
Mă clatin ameţit de-o umedă pudoare.
Pe spatele de scoarţă învie noi cărări,
Umplute lin, cu rândul de râuri de sudoare.

Aştept cu sete apa şi sarea-n rădăcini...
Dar parcă se agaţă de pielea de nisip.
În mine simt cum aspri se-nnoadă mărăcini
Crescuţi din apă, sare, din sânge şi nimic.

Soarele topit a făcut pasărea de carne sloi.
Mi s-a prelins în trunchi precum o lamă.
În ţepii-ncovoiaţi şi-a făcut cuib şi doi
Pui de vrabie ţipă din mine după mamă.




© V. Mihă

Suflet de stâncă

Şi mi se face dor de nişte munţi
Ce mătură cu frunţile-nserarea,
Care îmbracă-n văl de stâncă zarea
Şi care fac spre veşnicie punţi

Şi-aş vrea să am sub talpă piatra tare
Încremenită-n veac ca un totem.
Ca vulturul spre cer aş vrea să chem,
Ca frunza-n vânt să zac în depărtare.

De-aş fi o cruce-n munte de granit,
Care aduce-aminte de-o pieire,
Aş rămânea pe veci o amintire
Şi nu un om de moarte osândit.

Un brad aş vrea să fiu, pe colţ de stâncă,
Muiat de ploi, de viscol şi de vânt,
Aş şti că pentr-o scamă de pământ
Sunt pentru rădăcini veacuri de muncă.

Aş putea mândru timpului să-i dau
Cu creanga pururi verde peste faţă.
Că-n trunchiu-mi zace într-atâta viaţă
Că-n faţa lui tot tare pot să stau.

Dar sunt un om, o clipă-n veşnicie…
Ca-n piatra surdă-un tremurat ecou,
Sub un ciocan, un firav bibelou,
Un fir de iarbă-n aprigă stihie…

Şi totuşi pot acolo sus să şed.
Şi totuşi pot s-ating cu-o mână cerul.
Pot sub bocanci să-ţi mângâi giuvaerul
Cu mâna crestele să ţi le cred.

Sunt mic eu, Munte, dar poteca-ţi calc
Şi-ţi beau cu sete apa din izvoare.
Din ascuţişuri am făcut cărare
Şi nu mă tem când rece eşti şi alb.

Şi nu mi-e frică să te văd ceţos,
Când drum îmi pierd în sufletu-ţi de vată;
Nu-s supărat de piatra sfărâmată,
Care tăioasă mi-o aşterni pe jos.

Plouat am fost şi nins de tine, Munte.
Şi te-am cântat prin camere cu prici.
Când obosiţi şi tremuraţi şi mici
Ştergeam sudoarea rece de pe frunte.

Tu ai rămas al meu crez şi chemare.
Al tău sunt, şi târziu, când fi-voi dus,
Tu vei chema pe alţii-acolo sus
Să-ţi fie lacrimi, suflet şi cântare!




© V.Mihă

Deutschland uber alles!

Stau comod intre doua centrale nucleare, beau tutun si mi-e gandul departat spre tara si casa care niciuna din ele nu au mai mult de oferit decat locurile astea. Nu-s ele plaiuri mioritice, dar se straduiesc sa dea cezarului vestic, tot ce isi doreste pentru ca, fie vorba intre noi, nu prea mai sunt multe pe care le are de indeplinit. In constructia vag nuantata de prejudecati, singura substanta clara e vinul carevasazica spaniol si ieftin, care sade alaturi ca un caine credincios, crescut in palme de cand era catel. E rosu (nu cainele ci vinul). Mai deunazi se terminase un var de-al sau nemtesc parca mai acidulat si mai sec. Deh, asa sunt ei...

Stau comod pentru ca statutul nu-mi permite sa stau altfel. E un context datator de o stare care aproape ca te obliga sa stai bine pe orice suport, sa te sprijini pe orice banca, doar doar o mai trece timpul... Si asta din urma se duce taaare greu pe fagasul lui. Cateva zeci de poze pe zi, in care sa inghesui stranietatea locurilor prin care iti duci traiul pentru moment, cateva vorbe trase cu clestele din gura vecinilor de bloc sau de vizavi (care repara biciclete), plimbari lungi prin peisajul taiat cu un diamant fin in forme geometrice exacte si intelegerea „tehnologiei” firii nemtesti nu sunt indeajuns sa completeze atatea ore de senzatii tari de venetic. Cand esti strain in locuri straine printre oameni straini (si mai ales nemti), iti dai seama ca dupa rarele contacte pe care le ai, esti indreptatit sa dai dracului conceptul de globalizare cu obligativitatea contactelor si ofensiva spre o armonie intre state, datator al virtualului numitor comun intre etnii si vezi ca fata de zidurile intre oameni cu care esti obisnuit, apar aici adevarate baraje spre suflet.

O vacanta pe meleaguri de intersectie, germano-franco-elvetiene, nu stiu daca e de dorit pentru mai mult de cateva zile. Asta musai , in conditiile in care nu cunosti pe nimeni (vorba lui Nea Marin: „n-ai tu cui cere un pa’r cu apa”), nu esti prea potent portofeliceste si nici nu sezi bland in vreun oras mai mare.

De frumos, e tare frumos aici. Peisajele se rup de prin Carpatii nostri cei orientali, cu accente de Apuseni pe alocuri, ca deh, Padurea Neagra... Totul insa mai curat, imbracat in paduri neatinse, pline de caprioare si de iepuri, cu pasuni ingrasate de balega veritabila, si cu asfalt pe unde vrei si pe unde nu. Proprietati imprejmuite de garduri electrificate, plimbari imposibile prin padure (in afara drumurilor), controlul omului asupra a tot si toate, astea se vad clar, insa. Pentru mine (si poate diferit de perceptia altora) treburile astea din urma nu prea mi-au mers la inima. Sa nu poti sa te bucuri de o poiana departata si ascunsa prin codru?!

Unde-i balcanul ala, fie si inventat, care sa traga omul din casa lui si sa-l puna de vorba si de gluma cu altul?! Unde e timpul ala pierdut (cica) pe socializare si pe bucuria traiului in comun?! Nu toti am iesit din aceeasi comuna primitiva?? Ca parca greu imi e sa mi-i inchipui pe nemti direct civilizati din cimpanzei! Se bucura astia de odihna, de parca au programul doua’s’patru din doua’s’patru. Isi freaca celulitele prin oras, pe la sosea, cu nonsalanta unor balene; cei cu etate mai respectabila uita de ea si tocesc trotuarele alaturi de carucioarele-scaun, indispensabile ca o pereche de chiloti; cei tineri, putini, nu stiu decat biciclete si tatuaje. Cine sa-i mai inteleaga?!

Peste toate neajunsurile pe care le simt fata de spiritul meu si despre care ar fi mult prea obositor sa ma intind aici, troneaza programele lor de televiziune, care nu pot decat sa respecte calmul si linistea. Vin insa, romaneste, vreo doua canale internationale, care sa-mi aduca aminte sa ma gandesc bine pentru ce ma intorc in tara: copii orfani, explozii, saracie, coruptie, accidente, inundatii si nelipsita politica de rahat...
Mai sug un fum de tigara ieftina si ma gandesc cu jind la strugurii care au dat asemenea vin bun...

eu şi greierii

Beau. poate cam mult. poate cam singur.

pe masă zace galbenă harta Bucegilor... Ce dor, ce dor de ducă şi de scăpare!!!

gândul la Ea a devenit înnebunitor. Orice melodie o descrie, mă descrie... Toate melodiile erau pentru noi.

beau iarăşi. scriu pe un blog necitit de nimeni despre deznădejde şi despre amăreala vârstei ăsteia imposibile, printre oameni fără ţintă şi femei fără scrupule. să ai un strop peste două'j'de ani nu-i chiar atât de simplu.

nu-i atât de simplu nici să fii beat. când eşti beat eşti cel mai vulnerabil; când eşti beat ai sufletul ca-ntr-un pumn care se strânge.

Ea revine în gând. îmi spunea mai demult că era considerată fascinantă. Într-adevăr, în condiţiile optime de căldură şi umezeală, aşa devine; şi pune şi lasă în tine o uscăciune.

M-am plictisit de melodie.

Coerenţa ucide orice urmă de suflet.

Scrieţi, băieţi, scrieţi, orice numai scrieţi!

Afară, deasupra geamului deschis, clipoceşte luna. Afară, dedesubtul geamului deschis, scârţâie greieri. E vară.

zbor

Azi, ceru-i tare depărtat. În fumul său albăstriu se înnoadă ca nişte scame lăstuni, muind ascuţişul aripii lor în nemărginire, ca să-l şteargă apoi iute, în volte, de vreun acoperiş uscat de soare. Se întorc apoi în lumea de sus, acolo unde se poate trece prin ziduri de nori, prin perdele de ploaie, unde zăbrelele lucii ale soarelui se pot rupe, unde nu se poate evada căci acolo e libertatea goală şi sinceră.

Viaţa lor, a acestor săgeţi vii, se scurge aproape toată în văzduh. Acolo, departe de ochii răi ai omului, se trezesc, mănâncă, se iubesc, dorm, râd, plâng şi se cheamă.

De aici din balconul ăsta spălat la colţuri de ploi, îi urmăresc cu ochi tulburi de om îngândurat şi-mi agăţ privirile de ei să mă ducă departe. Îi rog uneori să se oprească puţin ca să-mi ciripească şi mie taina zborului. Ei roiesc sfidători, se înalţă mai sus şi mai sus, acolo unde gândul meu se desface zdrenţe în vânturi şi nu-i mai poate cuprinde. Mă zbat în învelişul crud de om, pipăindu-mă de aripile care nu se mai nasc. Dumnezeul meu nu mă lasă să zbor. Poate de frică. De frica unui Icar ce l-ar putea ajunge, ar putea fura taina nemărginirii Lui şi, cu înţelepciunea dobândită şi-ar putea construi Raiul său.

Deasupra Pieţii zgomotoase, bucureştene, lăstunii aleargă ca nişte poştaşi bezmetici, căutând.

Căci doar cine va învăţa să zboare, va moşteni taina suavă a zărilor...

Si(n)gur că da!

Am plecat singur de acasă.
Am lăsat în urmă o zi aproape de vară.
Un bătrân, poate chiar bunicu', m-a privit cu ochi trişti de om lăsat de puteri şi de nepoţi. Ochii lui, care abia mai văd, încercau să mă desluşească iar mâinile mă petreceau moi într-o îmbrăţişare tristă.
"Iar pleci?!" îmi zice stăpânindu-şi lacrimile. Mă feresc să-i răspund.
Singurătatea lui umplea curtea veche şi goală ca o iarbă otrăvită. Toate păreau şi mai vechi şi mai dărâmate şi mai tăcute. Am tresărit de aşa apăsare şi am fugit pedalând spre gară, ca de-o stafie.
De când a plecat şi mama, parcă toate suferă de uitare. Vin de la Bucureşti cu gândul bun al întoarcerii acasă. Ajung şi nu găsesc nimic din ce aşteptam. Plec cu inima strânsă de o reîntoarcere la fel de seacă.
Dar acum a fost soare. Şi verde. Aşa ocean adânc de frunze, mări de iarbă, curţi provinciale în care cimentul se îneca în valurile sălbăticiei.
Îmi bătea vântul în faţă şi lacrimi mi se înviorau la colţul ochilor.
Am ajuns repede la Cîmpina. Oraşul scris cu "î" pe care toată lumea îl uită; peroanele goale; sala de aşteptare tremurând sub ecoul paşilor mei.
Din spatele unui ochi de geam pătrat, o cucoană grasă cu şapcă bleu de copil mă priveşte placid şi amabil cum mă chinui să echilibrez bicicleta cu o mână, să scot actele cu alta, să adun banii cu o a treia şi să sprijin şi rucsacul plin cu ouă şi tehnică. Iau biletul întins între degetele "de Pleşcoi" şi ies.
De pe treapta de asfalt pe care îmi găsisem loc vedeam clădirile de cărămidă ruginită ale gării.Pe deasupra se zbăteau nori albi şi uşori.
Simţeam într-un timp nişte ochi ascunşi fixându-mă. Un lucrător ieşit din tură mă priveşte într-un verde sticlos şi-mi cere focul din buzunar: "Sigur că da!". Pielea arsă, mâinile mari şi murdare, ochii spălaţi, vocea asprită. Părul aproape alb. Şi era tânăr...
M-am uitat în jur şi universul prăfos tremura sub atâta vară.
Eram singur. Fumam singur.
Mă puteam reduce la un punct.

Rob și fiară

Caut printre umbre rima
La versul trist al sufletului meu.
Și nu mai știu a cui e vina
De-am fost sortit, un derbedeu,
Să nu te afle, să caute mereu.

Înfrigurat și singur calc.
Potecile-s nenumărate.
Tu, rima mea cu obraz alb,
Ți-arăți, ștrengară, vălul de departe;
Exotică, ca un surâs de moarte.

În ochiul tău adânc , verzui,
De reci, jilave mucegaiuri,
Nu mai e loc ca să mai pui
Iubirea-n putrede pospaiuri
Și-a basmelor ascunse raiuri.

Ești ca o lance înfierată-n vârf;
Te-nfigi în sufletu-mi, multiplu.
Mă cumperi ca pe-un rob, din târg
Mă legi, ca pe un lucru simplu,
Ca pradă-n al tău crud periplu.

Acasă, în inima-ți mată
Îmi găsești locul cel mai găunos;
Unde nici șoapta-mi să nu bată
Cu zumzetul, timpanul tău frumos,
Cu liniștea, zâmbetul strâmb, vijelios.

"Natură moartă cu studente şi profesor"

Lumina pe frunze se lasă ritmat
Ca gongul pe-un fund de galeră.
Luciri de pe clopotu-i pică-n scrumieră
Şi fac să învie conturul ei mat.

Constant se lovesc în pahare ecouri
De sânge zdrobit în taninuri şi-alcool;
Valuri de spumă se dau rostogol,
Făcând roşii pe sticlă halouri.

Ea cântă; ea cântă din versul trăit.
El uită, gândind, pe-un deget ţigara;
Îi lumină-n ochi sălbatică seara
Şi-arată el însuşi cam sălbăticit.

Se nasc oameni morţi din gura lor vie;
Îşi târăsc întrebările vechi peste masă...
Se pare că fiecare-i cu gândul acasă,
Doar la colţul cu tufe stă unul şi scrie.

Şed palide, creţe-mpreună studente.
Frământă prin palme dorinţi şi tăceri.
Dar profu-i cu gândul la ziua de ieri
Şi rumegă-n piept probleme prezente.




©V. Mihă

după prăbuşire

Când lumea s-a rupt,
Azurul cerului mult
S-a vărsat în rana deschisă.

Prin văgăunile născute
Şedeau fiinţi necunoscute
Aşteptând o nouă lume.

Eu eram atunci o rădăcină.
Tu, bulgărul de vină
Pentru tot ce s-a întâmplat.

Mă trăgeai în lumea ta păgână.
Cu mâini de ţărână
Cu ochi de noroi.

Eu mă dădeam inapoi.
Dar palma-ţi născută din piatră
S-a strâns în jurul sufletului meu.

Respir cenuşă.
Beau pucioasă din ochii tăi.
Am împietrit.




© V. Mihă

din tren

Se făcu două. Adică au sărit în liniște de miezul nopții două învârtituri de ceas. Trenul taie în două noaptea, stăvilită în depărtări de ochi limpezi, strălucitori și electrici. Mă împotrivesc somnului ca unei ispite malefice și prefer culoarul cu spărturile lui de geam opacizat de jeg și întuneric. Vine prin găuri nevăzute un firișor rece și subțire de vânt oltenesc, primăvăratic, care face să tresară drept în sus toate firele părului tuturor. Desfăcuți de strânsoarea hainelor ne zgribulim și în răcoare văd pielea ridată de frig, sfârcuri amețite și tari și perechi de ochi mulți ațintiți spre ele...

Oboseala cade pe sub gene ca o brumă, se face capul greu și piepturile pline de palid eroism până atunci se lasă moi în ritmul necontrolat al respirației; pleoapele se scutură sub frământarea ochilor dedesubt și ei, la rându-le, de fierbințeala altor lumi. Mâinile caută sprijin în strânsori virtuale orice colț apropiat și pielea capătă pe dosul palmelor acea nuanță trandafirie de relaș și nemișcare.

Deodată iureșul plimbărilor onirice lovește și, parcă pregătindu-se de naștere, oamenii se mișcă; în întoarceri scurte ori aruncând în părți mâinile, cu zvâcniri sau în lentoarea somnului, fac visele slugi din stăpânii lor omenești.

Aceeași lumină obositoare, artificială, sfărâmă peisajul mormântal cu tăișul ei fără rost și fără farmec.

Caracalul, orășel doljean mic și mai presus cochet a desfăcut o gară mică în noapte. Se cheamă că țigara multașteptată s-a aprins și fumul toxic, cenușiu și-a făcut vizita aproape firească prin plămâni. De ce n-or fi lăsat și ei un vagon pentru fumat?! Sau măcar o bucățică de hol...

Trece repede vântul peste scrumul nestins și-l desface într-o mare placidă de scântei. Rugul chiștocului aprins de negrul nopții mistuie în sine otrava ierbii fără Dumnezeu. Gura plescăie mulțumită, limba trece fumegândă peste obraji și apoi se lasă caldă în mocirla salivei îmbibate cu nicotină. Închid ușa peste părerea de rău a ultimului fum nesorbit.

Domnișoara în trening negru și tras valiza aproape astupând inestetic sinele compartimentului comun și deja strâns sub prea multe suflete. Într-o clipire de simț civic aș fi mustrat-o puțintel; dar eu stau pe hol și mă uit în noaptea singuratică. O las să zăbovească în cugetul ei străin de acest loc, cu ochii întinși lenit peste niște fraze mult depășite de ora asta... Nu e rolul meu.

În astă cutie mergătoare există și suflete. De alături tresaltă până la noi zgomotul ca țipat al unui copil dormit pe sfert, care n-ar fi dat odihna împăciuitoare a patului de acasă pe nicio plimbare așa târzie.

Trenul își caută drum pe poteca dublă de oțel și trezește ecouri somnambulice peste întinderile muiate de timp și de smoala nopții...

despre mine, cu sinceritate

Peste mine curge o lumina care se intrerupe doar de mana mea stanga. Degetele, ca niste flamuri colorate, nasc pe pereti umbre de zmei neinchipuiti si desi si se desfac pe rand intr-un evantai de intuneric peste neaua tencuielii reci si grele. Nu mai am unghii sa mi le numar si sa spun cate degete am ; or fi atatea cate sunt sau poate chiar mai multe. Cine stie daca sunt aceleasi ?? Eu, eu sunt o unghe murdara a unei biete falangi rupte de prea multe neajunsuri si griji. Miscat de mana care ma sustine, eul meu care creste continuu se deosebeste mult de unghiile celelalte : este mai el.

Noi toti suntem niste dosuri de lumina crescute din nimic si intinate de insasi stralucirea care ne naste. Raze ale unui soare fara de raze, ultravioletele in niste lentile de ochelari scumpi, imaginea unei oglinzi convexe, spatiul dintre doua momente, asta suntem noi…

In mine e un ghem de dorinte fara nume si forma, care se vor scoase afara ca niste prizonieri batrani de carcera. As vrea sa scriu ceva coerent si ma lovesc tocmai de peretii unui tipar. Ce e in mine nu are dimensiune, nu exista, nu respira, nu plange ; ce e in mine se zbate doar ca un fat, ca o indoiala intr-o minte tare cu inima slaba. Ce e in mine ar vrea sa iasa afara si mi-e teama ca de ar iesi ar rupe cu sine zagazurile creierelor celorlalti ca niste unde de radiatie prea intensa.

M-am desfacut intr-o zi dintr-o reflexie a parintilor. Am aparut ca o adiere de vant pe un geam deschis, ca o ploaie care te surprinde, ca un ghem de frunze verzi, neabatute in cresterea lor de nimic. Dumnezeul mi-a fost dat pe urma.

Mergand mi-am dat seama ca sunt mai colorat decat umbra mea.

Miscarea urmatoare mi-e greu de descris.

Locul meu.

Voia.

Voi.

despre plecare

Se desfăcea iarăși o dimineață rece și cenușie peste o capitală asemenea. Același zvon neplăcut de mașini și tramvaie intrate parcă pe geam; aceeași bucătărie înghesuită și murdară în care mă simt și acum străin; același apartament ca o dungă de unt între două felii de beton.
Beam cafeaua cu o doină de jale în cap, care se desfăcea în unde lungi și-n ecouri la fiecare sorbitură; simțeam caimacul gros, plin de zaț și vedeam cum se așază grunjos pe dinți. În semiîntunericul din cameră se grupau amenințătoare umbrele armatei de vase nespălate, iar resturile de pe ele dădeau valuri de miros înțepător, saturat și dulceag ca o antiaromă a bucatelor delicioase de cu seară. Parcă ședeam într-o pubelă: înghesuit, fără aer, fără lumină, fără loc pentru gânduri.
Caut telefonul printre valurile de fum gros și-i opresc soneria întârziată. Răzbește din el, când îl așez inapoi pe masă, alt zgomot și-mi dă de înțeles că nu eram singurul fără somn. O voce pițigăiată mă anunță telegrafic de hotărârea pe care alții mai pragmatici o luaseră pentru ziua abia începută de sâmbătă: munte!
Mă pierd în șuvoiul de gânduri și scheme pentru puțin timp și-apoi mă desfac precum o tornadă spre camera mea, unde zac întinse pe jos, dar domesticite alte umbre. Văd patul și mă lovește gandul leneș de a mă arunca înapoi și de a-mi mai pierde câteva ore din viață în tovărășia lui de handicapat motor, resemnat total față de o revenire în simțiri. Am petrecut alături de el cele mai statice momente din viața mea, cele mai relaxate și mai rupte de viață clipe; și totuși dimineața asta trebuia să-l părăsesc. Trebuia să dau și muntelui tributul lui de vlagă și de inimă.
Adun în cap toate cele trebuitoare și-apoi le așez la loc de cinste pe cele de luat după mine, de care, după o căsnicie lungă, lungă, nu pot defel să divorțez. Se împlinește rucsacul, înfulecând în pântece lucruri cu toptanul, de care va să-i fie mai încolo rău și să le scuipe afară, pe rând și cu atenție în parcursul urcușului și opririlor.
Afară se deschide încet lumina peste București și-i dezvelește pe rând bucuriile și sărăcia, deznădejdea, aglomerația și foamea de zgomot și bubuială; se amestecă în nuanțe de gri blocurile și străzile, și toată întinderea de acoperișuri scoate la iveală rânduri-rânduri cușmele ruginite de tablă rece, periferică. Ferestrele învie pe rând în clipoceli de lumină electrică și scriu în dosul lor ochii căzuți de oboseală și somn ai locatarilor treziți în fiece dimineață prea devreme. Se vântură printre crengile copacilor puțini niște ciori și scuipă cu țipete funeste pescărușii prin cer, chiriași insolenți și gunoieri ai vazduhului de capitală balcanică.
Mă bucură plecarea mea. Mă incită gândul unei viitoare dimineți crescute pe pereți de bârne sub stânci. Aștept cu nerăbdare un răsărit în care să pot vedea soarele ridicându-se și nu doar o lumină cenușie și crescătoare, anemic surogat de frugală frumusețe. Mă gândesc, coborând scările, la treptele de calcare și licheni călcate vioi sub tălpile tari și fragede ale bocancilor. Văd parcă în fața-mi tăișul dezmierdat de cer al înălțimilor și culoarea adâncă a ierbii; am în nări mirosul de sudoare și de flori de munte, broșa soarelui în piept și piatra rece în palmă.
Mă rup încet și gol de orașul trist și mut, mă depărtez de zgomotul citadin și mă duc să caut muzica...

Pastel

Trece luna peste unde
Ca o floare de cais;
Şi prin apele plapânde
Îneacă suavu-i bis.

Goală noaptea se desface
Peste zare, câte-un pic
Adunând lumini opace
În al cerului batic.

Moţăie băltoaca verde,
Mângâiată lin de vânt.
Sălciile şi-ascund în plete
Plânse, gândul mut.

Papura îşi cantă-n săbii
Foşnetul lung şi sticlos;
Iar pe sus, din Cale, robii,
Poartă-al stelelor prisos.

Şi-n amurg de sticlă rece
Prin al liniştii huzur,
Boare neagră, de somn, trece
Peste-ntregul împrejur.





© V. Mihă