Fuga de la locul faptei

Aseara am vazut un bucuresti aproape adormit...De fapt, eram eu insumi incert in starea de constienta. Ma chinuiam sa descopar cu privirea niste ruine intunecate, niste colosi de sticla, cateva adevarate monumente care asteapta sa fie demolate de prostia unora, cateva masini (pe cat posibil zgomotoase), oameni, animale, invers, mult prost gust si lipsa unui plan de urbanism, cat de cat.
Azi-noapte am vazut o regie constransa de specificul propriu. Niste siluete atarnate de balustradele de fier forjat ale Dambovitei, mestecand din vulgaritatea varstei si calculand semisferele unor veritabile posterioare de domnisoare. Era un amestec fortat de liniste, cateva masini, cateva cuvinte si multe...vorbe.
Azi, am vazut niste campioni. Erau mari, alburii si isi intersectau cercurile printre norii de gaze de esapament si fum, asa-zisii "nori", aproape permanenti, bucuresteni, de seara...Erau pescarusi! O amintire de la malul marii, ajunsa acum pe un tarm inalt de multe etaje, survoland pasnic si nefiresc un lac intins de ruina si indiferenta. Aratau ca niste pirati! Clandestini, neverosimili si totusi siguri in planul lor de actiune. Deasupra unui lipscani prafuit si plin de incercari de renovare, zborul lor era singurul miscator, vag gratios, inalt in ciudatenia lui, foarte demodat, elegant si dinamic.
Oamenii, in schimb, erau niste incercari. Se chinuiau sa respire, sa vorbeasca si, cel mai greu, sa rada...Se rostogoleau intre peretii pietrosi, se loveau, se impiedicau; era parca o dorinta de a infrange miscarea. Miscarea libera, a tuturor muschilor, ca intr-o alergare, ca intr-o intrecere...lipsea.
Oamenii se tarau.