acasă, toamna

Primeşte-mă acasă-n ochii tăi
De toamnă-ngălbeniţi
şi singuri
ca două prăpăstii de chihlimbar.

Sub un umbrar de gene
Voi sta gândind
la gândurile tale
şi la ale mele.

Primeşte-mă acasă-n ochii tăi.
Nu te sfii de gropi şi buruiană.
Dă-mi doar un snop de gene
să mă-ncălzesc
şi-o lacrimă s-o am de sete.

Găsi-voi eu vreo piatră
s-o am de jilţ.

Altceva n-oi cere pentru mine.
Mi-o ajunge locul cald ce-mi dai.
Poate doar câteodată de foame o să tai
bucăţi din întunericul ce-l duci cu tine.




©V. Mihă

floare din flori

Febleţea mea-i Nataşa.
Nataşa, care vinde flori la colţ:
Crini pentru vii, garoafe pentru morţi…
Nataşa, cea cu bluza înflorată
De zici că-i îmbrăcată-ntr-un buchet
Născută-ntr-un boschet
Şi mai pe urmă colorată.

O vad mereu cand trec spre bulevard,
La muncă, veselă si aromită.
Ca o scânteie-n lumea adormită
Ruptă vremelnic şi barbar de pat,
Şi pusă pe-mbrăcat, spălat, plecat.

Nataşa-i zgomot de crăpat de zori
Şi prima ce-ţi oferă câte-un zâmbet
Sincer şi cochet.
Şi legănat ţi-ntinde buchetul de bujori
Cu galeşe ocheade adeseori
Uitate printre ei…

În ochii ei e-o luptă estivală
De salvie, de irişi, de cicoare…
Şi-ntr-o privire, spre tine dau năvală
Pajişti întregi de flori, din fiecare.

Nataşa…ei, Nataşa…
E motiv de-ntoarcere din drum
Şi pură cauză pentru plimbare
Pri-mprejur.
Nataşa-i întrebarea
Pe care-o am în cap o zi întreagă.
Pentru care seara cand mă-ntorc
Opresc la colţ
Şi cumpăr un raspuns…
Se-ntamplă să plătesc şi-n plus
De scapă şi vreun zâmbet tainic
O şoaptă
Sau vreun strop de râs.

Îmi beau cafeaua pe balcon
Ca-n alte dimineţi de vară.
Pe-afară
Zbor lăstuni şi se-nfiripă zorii;
Iar pe trotuar, puţinii trecători
Sunt încă nişte umbre…
E sâmbătă şi cârciumile sumbre
Sunt zăvorâte încă.
Deasupra lor, doar eu, ţigara
Şi-n gânduri coborâtă
Vara
Se pierde pe străduţe.
La colţ în schimb e viaţă.
O mare de verdeaţă
Se dezveleşte-ncet, pătrunzător.
Şi ca şi-n altă dimineaţă,
Un fior
Alunecă usor
Pe spate, sub cămaşă…
Oh, Nataşă…




©V. Mihă

frunze

Frunze scriu,
Frunze-nşir
Când toamna m-atinge
pe frunte
cu mir.

Din frunze iau totul:
şi fostul copac
şi floarea şi rodul
acum descărnat.

Mărunt mă strecor
în marea lor,
mareea de frunză.
Şi-mi se lipesc
Şi-mi se strecor
Pe buze.

Şi frunze vorbesc,
de frunzi mă-nroşesc,
mă îngălbenesc.




©V. Mihă