Cat de frumos e sa stii ca apartii cuiva!
Si ce sentiment poate fi mai inaltator decat sa stii ca ai aruncat in lume, intre necazuri multe si bucurii rare, pe cineva care iti seamana. Tare subtil trebuie sa fie sentimentul celor care stiu ca o parte din ei haladuie si va haladui prin lume si dupa ce ei nu vor mai fi fost. Mare ne este dorinta de a mai fii si dupa ce ne stingem!
Ne dezgolim in fiece zi, in fata altora, de sentimentele si de credintele noastre, constienti fiind ca ele au sa fie schimbate si poate insusite de altii. Singuri ne alcatuim si ne distrugem in fata intregii lumi, fara sa ne pese de cum aratam. Ei, insa, ne duc mai departe dorurile...
Asteptarile de la ei, sunt mai numeroase si mai zbuciumate decat cele pe care noi insisi le-am detestat pe cand eram la varsta lor. Ei trebuie sa ne costruiasca viitorul. Ei trebuie sa ne sape in fiece primavara radacinile si sa ne aduca la viata. Ei sunt aia care pentru parinti, isi iau bobarnacele unei lumi intregi.
Duc povara asemanarii cu noi, dar ei insisi trebuie sa-si construiasca singuri piedestalul pe care sa-si inalte durabil viata. Noi suntem cei care ii osandim la chinuri zilnice de aducere aminte; noi, care aproape ne-am terminat ata de pe mosor, trebuie sa fim ridicati in slavi, ascultati in sfaturile pe care le-am lasat in urma, exemplari si de urmat pentru ei toti; dar fara constiinta supunerii lor, fara cunostinta unor lacrimi, fara gandul ca noi inca existam prin ei si ca ei trebuie sa ne duca si pe noi alaturi; de ce trebuie sa fim atat de parinti?! De ce suntem atat de copii cu ai nostri, si nu-i pretuim cat sunt inca, spre a nu le mai duce si lor amintirea peste timp?!
Si ce sentiment poate fi mai inaltator decat sa stii ca ai aruncat in lume, intre necazuri multe si bucurii rare, pe cineva care iti seamana. Tare subtil trebuie sa fie sentimentul celor care stiu ca o parte din ei haladuie si va haladui prin lume si dupa ce ei nu vor mai fi fost. Mare ne este dorinta de a mai fii si dupa ce ne stingem!
Ne dezgolim in fiece zi, in fata altora, de sentimentele si de credintele noastre, constienti fiind ca ele au sa fie schimbate si poate insusite de altii. Singuri ne alcatuim si ne distrugem in fata intregii lumi, fara sa ne pese de cum aratam. Ei, insa, ne duc mai departe dorurile...
Asteptarile de la ei, sunt mai numeroase si mai zbuciumate decat cele pe care noi insisi le-am detestat pe cand eram la varsta lor. Ei trebuie sa ne costruiasca viitorul. Ei trebuie sa ne sape in fiece primavara radacinile si sa ne aduca la viata. Ei sunt aia care pentru parinti, isi iau bobarnacele unei lumi intregi.
Duc povara asemanarii cu noi, dar ei insisi trebuie sa-si construiasca singuri piedestalul pe care sa-si inalte durabil viata. Noi suntem cei care ii osandim la chinuri zilnice de aducere aminte; noi, care aproape ne-am terminat ata de pe mosor, trebuie sa fim ridicati in slavi, ascultati in sfaturile pe care le-am lasat in urma, exemplari si de urmat pentru ei toti; dar fara constiinta supunerii lor, fara cunostinta unor lacrimi, fara gandul ca noi inca existam prin ei si ca ei trebuie sa ne duca si pe noi alaturi; de ce trebuie sa fim atat de parinti?! De ce suntem atat de copii cu ai nostri, si nu-i pretuim cat sunt inca, spre a nu le mai duce si lor amintirea peste timp?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu