câte sunt de făcut

Țară, țară,

turmă fără păcurar,

cu lână udă de sângele tău,

cu coasta îngherată de lupi,

amețită de foame,

uitată sus, departe, nicăieri,

Țară, țară

cu răni neoblojite care put,

ca un oștean

uitat în viață printre morți,

pe câmpul de bătaie,

Țară cu negi

pe fruntea ta bălaie,

leproasă grădină fără floare,

care te ofilești fiece veac mai mult,

care te ține-n loc Dumnezeu

în aceeași toamnă,

Țară ca o colivie ruginită,

ca o pădure arsă,

ca o casă dărăpănată,

ai ținut cu greu în tine,

mereu, suflete.

Suflete, ce faci cu țara ta?

©V. Mihă

ne trece timpul

Ne trece timpul,
în timpul merelor care se coc,
în timpul strugurilor care nu mai au loc
alături, pe ciorchine.

Ne trece timpul, draga mea,
al meu cu tine.

În dup-amiezile de toamnă
cu nori sfătuitori
și fluturi călători,
târzii, noi îi privim.

Ne trece timpul, doamnă,
al meu ție.

Trece-va timp, iubito.
Trece-va pe pământ,
trece-va-n noi, trece-va-n gând.
Și sus, cocorii trece-vor și ei.

Ne trece timpul, Evo,
al meu când?!

Cu brâul lung, de echinox
ne învelește seara.
Apusul e ca para,
și stele roi clipesc.

Ne trece timpul, ne-a trecut deja,
iubito, Eva, doamnă, draga mea.




©V. Mihă