"Nero, vin' aici! Nero!"
Câinele nu voia să asculte; prinsese făgaş bun cu miros de sălbăticiune şi nu voia să-l lase nici mort. "Nero!", scrâşni stăpânul scurt şi aproape în acelaşi timp, câinele înlemni lângă o tufă aproape uscată de gherghin, ca o statuie. EL era departe. Inima îi dădea ghes să se arunce asupra păsării mici, de culoarea pământului, care se lipise de paiele îngălbenite ca un abţibild. Glasul Lui îl dădea înapoi de la orice mişcare. Ce era de făcut?! Aştepta...
Pasii apăsaţi ai vânătorului se auzeau tăind drum prin buruienile înalte de la o tarla la cealaltă. Paiele unui grâu sacrificat de câteva săptămâni se sfărâmau sub tălpile obosite, grăbite foarte înspre scena mută dinainte. Stăpânul se apropia. Pasărea încerca cu disperare să se depărteze la fiecare clipire a câinelui. Câinele, înţepenit de prea mult timp în poziţia nu tocmai comodă, începuse să tremure din fiecare muşchi...
"Pil!" icni El cu respiraţia tăiată de oboseala cursei nedorite, strângând fierul fierbinte la piept. Nero zvâcni ca un resort. Pasărea ţâşni dintre ierburi într-un ultim avânt, aruncând în urmă, ca o elice, aerul fierbinte şi el, de vară. În secunda care urmă se întâmplaseră multe: un foc...încă unul, două bubuituri, o privire piezişă a câinelui, o înjurătură strajnică, perechea de ochelari sparţi şi...prepeliţa cu privirea mută de fericire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu