Se spune ca dimineaţa e dată de soare. Vezi doamne, dacă ar apărea el, gata şi cu începutul de nouă zi. Ăsta e, într-adevăr, semnalul general de ridicare din morţi pentru a mai da, o zi în plus, piept cu vâltoarea vieţii. Dar intimitatea momentului de răsărit nu o desluşeşte oricine şi, uite-aşa, fiecare dintre noi caută un soare particular care să-i aducă dimineaţa.
Aşadar, hai să nu fiu egoist, egocentric şi incapabil de a aduce în faţă un alter ego, şi să vorbim, doar prin puterea aleatorie a exemplului, despre mine.
Soarele meu e o soluţie! Nu cea care ne poate scoate din "criză", ci una asemenea acelora pe care le tot descopeream pe la chimie - e un amestec. În loc de lumină, de foc, folosesc alt element: Apa; aceeaşi legendară, mitică şi atât de nebăgată în seamă apă; aceea care din voia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, curge, plină de clor sau de noroi, la sfântul Robinet şi care, la câte otrăvuri şi bacterii are în ea, devine o soluţie în sine. Aceasta se adună consistent într-un ibric (de obicei plin de reziduurile altor soluţii asemănătoare), şi se aşază, cât mai repede posibil, pe cel mai mare şi mai puternic ochi al aragazului. Uit de ea voit vreo câteva clipe în care mă întorc spre bufetul scârţâitor unde stau, independent de voinţa lor, Cafeaua şi fratele său întru soluţie, Zahărul. Când apa, de supărare că am uitat de ea, tocmai ce vrea să scape din închisoarea ibricului, fierbând la propriu de nerăbdare, domolesc flăcările şi le arunc în pântecul ibricesc încăpător, pe amândouă. Eh, şi să vezi tu spume şi valuri şi ditamai războiul între toate. Pare-se că aşa trebuie să fie o creaţie, cu zbucium şi supărări, un fel de Big Bang care naşte o nouă lume. Eu îi potolesc puţintel furia, îi sting focul pasiunii şi las câmpul de bătaie să se mai răcească şi liniştească o clipă.
Din colţul mesei, de la oarece depărtare, simt o privire. Îmi cobor ochii încet, prevăzător şi atent la orice mişcare mai suspectă; din colţul mesei, mă privesc spăşite dar nerăbdătoare şi ele, ţigările şi înaintemergătoarea lor, bricheta. Îmi trece prin minte o părere de rău pentru ignoranţa mea de stăpân pentru supuşi, aşa că le iau şi le arunc in buzunar.
Între timp, bătălia elementelor se sfârşeşte. SOLUŢIA stă cuminte în ceaşca în care, fără ştirea ei am aruncat-o pe când avea de luptat cu sine însăşi.
Uite-aşa, parcă pocnind din degete doar, mi-am făcut şi eu un soare, parcă mai gustos şi mai împlinit decât cel adevărat.
Scena răsăritului mi se întâmplă pe scară, undeva afară, fugit de chemarea aşternutului şi a nopţii.
Iau o înghiţitură de cafea, într-o sorbitură ferită şi uşoară împotriva fierbinţelii din ceaşcă; trag şi un fum din ţigară; mi se deschide înaintea ochilor o nouă zi, un nou univers născut dintr-un small Big Bang.
Aşadar, hai să nu fiu egoist, egocentric şi incapabil de a aduce în faţă un alter ego, şi să vorbim, doar prin puterea aleatorie a exemplului, despre mine.
Soarele meu e o soluţie! Nu cea care ne poate scoate din "criză", ci una asemenea acelora pe care le tot descopeream pe la chimie - e un amestec. În loc de lumină, de foc, folosesc alt element: Apa; aceeaşi legendară, mitică şi atât de nebăgată în seamă apă; aceea care din voia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, curge, plină de clor sau de noroi, la sfântul Robinet şi care, la câte otrăvuri şi bacterii are în ea, devine o soluţie în sine. Aceasta se adună consistent într-un ibric (de obicei plin de reziduurile altor soluţii asemănătoare), şi se aşază, cât mai repede posibil, pe cel mai mare şi mai puternic ochi al aragazului. Uit de ea voit vreo câteva clipe în care mă întorc spre bufetul scârţâitor unde stau, independent de voinţa lor, Cafeaua şi fratele său întru soluţie, Zahărul. Când apa, de supărare că am uitat de ea, tocmai ce vrea să scape din închisoarea ibricului, fierbând la propriu de nerăbdare, domolesc flăcările şi le arunc în pântecul ibricesc încăpător, pe amândouă. Eh, şi să vezi tu spume şi valuri şi ditamai războiul între toate. Pare-se că aşa trebuie să fie o creaţie, cu zbucium şi supărări, un fel de Big Bang care naşte o nouă lume. Eu îi potolesc puţintel furia, îi sting focul pasiunii şi las câmpul de bătaie să se mai răcească şi liniştească o clipă.
Din colţul mesei, de la oarece depărtare, simt o privire. Îmi cobor ochii încet, prevăzător şi atent la orice mişcare mai suspectă; din colţul mesei, mă privesc spăşite dar nerăbdătoare şi ele, ţigările şi înaintemergătoarea lor, bricheta. Îmi trece prin minte o părere de rău pentru ignoranţa mea de stăpân pentru supuşi, aşa că le iau şi le arunc in buzunar.
Între timp, bătălia elementelor se sfârşeşte. SOLUŢIA stă cuminte în ceaşca în care, fără ştirea ei am aruncat-o pe când avea de luptat cu sine însăşi.
Uite-aşa, parcă pocnind din degete doar, mi-am făcut şi eu un soare, parcă mai gustos şi mai împlinit decât cel adevărat.
Scena răsăritului mi se întâmplă pe scară, undeva afară, fugit de chemarea aşternutului şi a nopţii.
Iau o înghiţitură de cafea, într-o sorbitură ferită şi uşoară împotriva fierbinţelii din ceaşcă; trag şi un fum din ţigară; mi se deschide înaintea ochilor o nouă zi, un nou univers născut dintr-un small Big Bang.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu