despre oameni din alt veac

Afară plouă cu picuri mici, tomnatici,

Care lovesc în geam egal, firesc.

Și sub tic-tacul lor, în minți le cresc

Păreri c-au fost și ei demult romantici.

Pe eșafodul toamnelor, murdar

De amintiri și de iubiri nespuse,

Își pleacă-n ploaie fețele supuse

Care le-ascund un zâmbet și-un amar.

Atâtea gânduri dezvelesc sub pași,

Sărind băltoace, ca odinioară.

Își amintesc plimbări la ceas de seară,

Cu lună și cu stol de amorași.

Și dintr-o dată, pe sub bura rece

Ca un botez secund, poate final,

Își deschid ochii brusc și matinal

Gândind că toate au trecut și-or trece.

Atunci, ca o statuie dezvelită nou

De care încă nu s-a prins rugina

Și-arată dânșii, mai senini, patina,

Ca o romanță, boston sau tango.

©V. Mihă

tomnatic

Cețuri lungi, albe, pribege

Încep vii să se alerge

Împlând văile de vrajă.

Munții maturi le stau strajă

Jocului, privind departe,

Cetind lumea ca pe-o carte

Cu ochi tari de stâncă sură,

Aspri la cautătură.

De pe munte, pe sub ceață,

Un șuvoi de lână creață

Poartă suluri de mioare

De măgari și de samare,

Care vin de se întoarnă

Chinuite greu de toamnă,

Către casă. ‘N urma lor

Rămâne piatră și dor.

Prin pădurile uitate

Curg ecouri colorate.

Se adună-n straturi groase

Frunzele neputincioase

Pe morminte de surori.

Peste ape, pe cărări,

Pe-nălțimi și prin gropane

Lasă frunzele ciolane.

Bate vântul pe poteci.

Apele aleargă reci.

Diminețile se mint

Pe sub brume de argint.

Ploile prin zile sapă.

Soarele în nori se-ngroapă.

Nopțile atârnă lungi.

Toamnă. Moarte. Plânset. Rugi.

©V. Mihă