Rob și fiară

Caut printre umbre rima
La versul trist al sufletului meu.
Și nu mai știu a cui e vina
De-am fost sortit, un derbedeu,
Să nu te afle, să caute mereu.

Înfrigurat și singur calc.
Potecile-s nenumărate.
Tu, rima mea cu obraz alb,
Ți-arăți, ștrengară, vălul de departe;
Exotică, ca un surâs de moarte.

În ochiul tău adânc , verzui,
De reci, jilave mucegaiuri,
Nu mai e loc ca să mai pui
Iubirea-n putrede pospaiuri
Și-a basmelor ascunse raiuri.

Ești ca o lance înfierată-n vârf;
Te-nfigi în sufletu-mi, multiplu.
Mă cumperi ca pe-un rob, din târg
Mă legi, ca pe un lucru simplu,
Ca pradă-n al tău crud periplu.

Acasă, în inima-ți mată
Îmi găsești locul cel mai găunos;
Unde nici șoapta-mi să nu bată
Cu zumzetul, timpanul tău frumos,
Cu liniștea, zâmbetul strâmb, vijelios.

"Natură moartă cu studente şi profesor"

Lumina pe frunze se lasă ritmat
Ca gongul pe-un fund de galeră.
Luciri de pe clopotu-i pică-n scrumieră
Şi fac să învie conturul ei mat.

Constant se lovesc în pahare ecouri
De sânge zdrobit în taninuri şi-alcool;
Valuri de spumă se dau rostogol,
Făcând roşii pe sticlă halouri.

Ea cântă; ea cântă din versul trăit.
El uită, gândind, pe-un deget ţigara;
Îi lumină-n ochi sălbatică seara
Şi-arată el însuşi cam sălbăticit.

Se nasc oameni morţi din gura lor vie;
Îşi târăsc întrebările vechi peste masă...
Se pare că fiecare-i cu gândul acasă,
Doar la colţul cu tufe stă unul şi scrie.

Şed palide, creţe-mpreună studente.
Frământă prin palme dorinţi şi tăceri.
Dar profu-i cu gândul la ziua de ieri
Şi rumegă-n piept probleme prezente.




©V. Mihă

după prăbuşire

Când lumea s-a rupt,
Azurul cerului mult
S-a vărsat în rana deschisă.

Prin văgăunile născute
Şedeau fiinţi necunoscute
Aşteptând o nouă lume.

Eu eram atunci o rădăcină.
Tu, bulgărul de vină
Pentru tot ce s-a întâmplat.

Mă trăgeai în lumea ta păgână.
Cu mâini de ţărână
Cu ochi de noroi.

Eu mă dădeam inapoi.
Dar palma-ţi născută din piatră
S-a strâns în jurul sufletului meu.

Respir cenuşă.
Beau pucioasă din ochii tăi.
Am împietrit.




© V. Mihă

din tren

Se făcu două. Adică au sărit în liniște de miezul nopții două învârtituri de ceas. Trenul taie în două noaptea, stăvilită în depărtări de ochi limpezi, strălucitori și electrici. Mă împotrivesc somnului ca unei ispite malefice și prefer culoarul cu spărturile lui de geam opacizat de jeg și întuneric. Vine prin găuri nevăzute un firișor rece și subțire de vânt oltenesc, primăvăratic, care face să tresară drept în sus toate firele părului tuturor. Desfăcuți de strânsoarea hainelor ne zgribulim și în răcoare văd pielea ridată de frig, sfârcuri amețite și tari și perechi de ochi mulți ațintiți spre ele...

Oboseala cade pe sub gene ca o brumă, se face capul greu și piepturile pline de palid eroism până atunci se lasă moi în ritmul necontrolat al respirației; pleoapele se scutură sub frământarea ochilor dedesubt și ei, la rându-le, de fierbințeala altor lumi. Mâinile caută sprijin în strânsori virtuale orice colț apropiat și pielea capătă pe dosul palmelor acea nuanță trandafirie de relaș și nemișcare.

Deodată iureșul plimbărilor onirice lovește și, parcă pregătindu-se de naștere, oamenii se mișcă; în întoarceri scurte ori aruncând în părți mâinile, cu zvâcniri sau în lentoarea somnului, fac visele slugi din stăpânii lor omenești.

Aceeași lumină obositoare, artificială, sfărâmă peisajul mormântal cu tăișul ei fără rost și fără farmec.

Caracalul, orășel doljean mic și mai presus cochet a desfăcut o gară mică în noapte. Se cheamă că țigara multașteptată s-a aprins și fumul toxic, cenușiu și-a făcut vizita aproape firească prin plămâni. De ce n-or fi lăsat și ei un vagon pentru fumat?! Sau măcar o bucățică de hol...

Trece repede vântul peste scrumul nestins și-l desface într-o mare placidă de scântei. Rugul chiștocului aprins de negrul nopții mistuie în sine otrava ierbii fără Dumnezeu. Gura plescăie mulțumită, limba trece fumegândă peste obraji și apoi se lasă caldă în mocirla salivei îmbibate cu nicotină. Închid ușa peste părerea de rău a ultimului fum nesorbit.

Domnișoara în trening negru și tras valiza aproape astupând inestetic sinele compartimentului comun și deja strâns sub prea multe suflete. Într-o clipire de simț civic aș fi mustrat-o puțintel; dar eu stau pe hol și mă uit în noaptea singuratică. O las să zăbovească în cugetul ei străin de acest loc, cu ochii întinși lenit peste niște fraze mult depășite de ora asta... Nu e rolul meu.

În astă cutie mergătoare există și suflete. De alături tresaltă până la noi zgomotul ca țipat al unui copil dormit pe sfert, care n-ar fi dat odihna împăciuitoare a patului de acasă pe nicio plimbare așa târzie.

Trenul își caută drum pe poteca dublă de oțel și trezește ecouri somnambulice peste întinderile muiate de timp și de smoala nopții...