Zgomotul ieşirii sufletului din trup

Ultima mea dorinţă
Ar fi detestată de oameni
Şi cu neputinţă
De îndeplinit.

Aş fi tâmpit,
Dacă neasemuit de iubita vrere
S-ar vinde pe un infinit.

Cel mai mult,
Din această viaţă rămuroasă,
Aş lua un tumult;

O răcoroasă dimineaţă,
O adiere dintr-un vânticel suav,
Cu glas de gheaţă.

În ultima clipă aş voi
Să mă pot spovedi oricui;
S-ajung să spun oricui
C-aş mai trăi!

Muravey sau epilog la o suspensie hidraulică

Mă gândesc din când în când şi la unele care nu mi-au prea mers la inimă primăvara asta. Mă gândesc la o vienă pe care nu am mai văzut-o de ani buni şi la norocul, sigur norocul, unora.
Îmi aduc aminte că era odată un Muravey. O ciudăţenie de mototricicletă cu care ăia de prin pustiurile Rusiei îşi cară din ce au nevoie; mai era, parcă, şi câte o plimbare, ca un răsfoit de album, prin Bucureşti; o sumă întreagă de discuţii pe teme liber-alese, cu nuanţe de filozofie mecanică, de geografie unsă cu lichid de frână, sau de explicaţii ale unor vagi nelinişti inginereşti.
A fost de câteva ori şi o chitară; un zdrăngănit copilăresc ale unor imnuri de voinicie; sau un fluier, sau nişte jambiere de blugi...
Sunt acum, toate, motive de distracţie englezistică pentru unii care, fără să-i jignesc, nu ştiu dacă au habar de ce înseamnă toate astea...O veni, dară, şi vremea când, pe tavanurile înalte, va mai zbura un Antonov 225!
Gândeşte româneşte!!!

Veselie fără E-uri

Iarna pare că s-a predat. Şi-a tras ghearele ascuţite, de gheaţă, inapoi în pernuţe şi credem că ne-a lăsat în pace cu atacurile sale repetate. Parcă anul ăsta a fost mai sălbatică şi mai rea decât ne obişnuise în ultimul timp. Zăpezile neterminate care ne-au înghesuit atâta timp prin case, care au făcut din oraş o baltă de mizerie semi-îngheţată, ca subsolul unei uzine, s-au hotărât să-şi vadă de treburile lor. Dintr-un soare palid şi fricos, cam scump la vedere tot amarul ăsta de timp, s-a născut acum un glob misterios şi mare, la care, zile nenumărate, nu te poţi uita; ne luminează mai devreme dimineaţa şi se culcă seara tot mai târziu, ascunzându-şi strălucirea în zdrenţele umede de cer, între nori de purpură care curg pe orizont ca o apă. Se cheamă că a venit şi primăvara.
Aşa, ca-ntr-o dimineaţă, ne-a trezit cu grauri prin vârfuri de copaci, cu cântec înnebunitor de mierle, de piţigoi, de măcălendrii, parcă toate păsările cerului s-au adunat doar ca să ne îmbete sufletele de drag şi bine. S-au desfăcut mugurii pe pomi ca nişte lacrimi verzi, trădând viaţa din aparenta uscăciune a cojii zgrunţuroase, s-au umflat în pene, şi stau să plesnească de mândrie primăvăratică şi de căldura leşioasă de martie. Răzoarele s-au albit de ghiocei şi s-au îngălbenit timpuriu de narcise, au ameţit lumea cu amorul parfumului lor zambilele şi grădinile se descheie la năsturaşii hainelor cenuşii şi prăfoase.
Rotocoale de praf te învăluie dacă ieşi pe stradă, te îmbie ţigăncile cu flori alese, cu tot soiul de alte nimicuri spre vânzare stau oameni pe lângă drum, pe trotuare. Baladele picamărelor scoase la mâncat de asfalt stricat îţi dau impulsul de ridicare la viaţă şi de enervare; lumea se înghesuie pe străzi furând raze de lumină cu fiecare clipire; e parcă o schimbare...Parcă zâmbete se înnoadă mai uşor, parcă oamenii trag a râs şi a veselie. Deh, e soare şi cald, s-au mai subţiat hainele, s-au mai deschis la culori şi parcă-ţi vine să mângâi un umăr golaş de piele albă şi parfumată, prin Herăstrăul de seară, şi el parcă înviat ca după un somn lung. Simte până şi bucureşteanul calculatorist şi veşnic ocupat, că mai există nişte viaţă prin jur, că se mai trăieşte şi pe afară.
Şi uite aşa, nu-ţi mai vine să mai faci nimic! Să fugi doar în provincie, cică "la ţară" şi să pierzi timpul o zi întreagă pe afară. Sau în grădină, cu mâinile sub cap, privind la norii care se fugăresc pe deasupra...

balada celor deveniţi

Ţambalul zice vorba lui...subţire, cu ecouri surde şi dulci...zang, zang, zang...
Scripca lucioasă de lac şi purtare, înfundată în golul umărului uscat şi osos, îşi ascunde, parcă, strunele sub puterea ascuţită a arcuşului şi scărţâie lung o muzică veche, bătrânească.
El zice. Zice o poveste de demult.
Ai spune că vorbeşte într-o doară, sau că îl tulbură dureri din tinereţile sale...L-ai pune într-un amfiteatru grecesc de la început de lume, cu o piele de ţap pe el...
Zice înainte un cântec de odinioară; faldurile unui chip trecut tresaltă la fiece vorbă, vocea îi alunecă şi se întoarce după o notă mai înaltă, chipul deja taiat de ani se strânge şi se suceşte după melodie; numai ochii, ei singuri spun ceva de timpul pe care cu greu îl mai aduce între oamenii ăştia,cei din urmă. Ochii lui cenuşii de timp scânteiază,vorbind de istorii dintr-o vreme care nu mai e, sau poate nu a fost niciodată...Spune încet de un haiduc închis, de o maică bătrână şi de un vodă care cine mai ştie când a fost stăpân peste ţări şi norod...
Mai apleacă o ureche spre ceteraş, spre ţambal, îşi trage sufletul o clipă şi începe să zică de un cal năzdrăvan şi de şerpi ca balaurii...
Toate astea au fost odată. Într-un timp care făcea omul să creadă în înaintaşi, să-i aducă aminte de începuturile sale, de sufletul său cel de demult, demult şi acum uitat, de virtuţi de puteri şi de basme...Or fi fost poveşti toate...
Dar toate ţin de ceea ce am fost, indiferent dacă ne place sau nu. A nu le lua în seamă sau a ne face chiar că nu au existat, face din noi nişte oameni fără trecut şi deci, fără identitate...