Azi-dimineata ni s-a lungit timpul. Avantaj el. Trebuie sa dam din maini mai des, sa respiram mai des, sa gandim mai des. Avantaj el. El devine telescopic, noi ficsi. Avantaj el. Uite ca suntem devansati in permanenta de rostogolirea clipelor, de sirul nesfarsit de avantaje pe care el, timpul, le are asupra sufletelor noastre incerte.
A avut totusi un moment de ezitare, cand, pana sa-si ia tributul, s-a oprit o secunda. Eram in culmea fericirii! Eram si noi, pentru o scapare a infinitului, vesnici. ne-a fost inghesuita vesnicia intr-o clipita...
Pe la sase jumate,tot azi-dimineata, sorbeam din doza zilnica de otrava. In jurul meu, se stinsese orice zgomot artificial. Ramasese o liniste surda...Era momentul cand zorile se chinuiesc sa scape din tolba noptii, cand cerul nu mai e cer, cand pamantul nu mai e pamant, cand noi nu mai suntem noi...Era momentul cand sublimul sedea intins gros pe o felie de visare, intoarsa de pe o parte pe alta. Sedeam singur...Pe ceilalti nu ii interesa momentul. Adormisera.
Ca la un semn, am devenit cel mai neajutorat spectator, in fata desavarsirii. Au inceput sa cante pasarile...Era ceva atat de intens si de frenetic, atat de vulgar si de dumnezeiesc, amuzant dar atat de intim, incat mi se facuse rusine ca ma aflu acolo. Omul a luat modelul pasarilor, le-a transformat in colosi de tabla care stapanesc cerul; acelasi "sapiens" le-a imblanzit, le-a inchis in colivii,le-a pus sa il imite, le-a imitat el insusi, mecanic si desantat, le-a ucis; tot el, le-a luat faramele de univers in care isi duceau traiul minuscul; un singur lucru nu a reusit sa le rapeasca: glasul.
duminică, 29 martie 2009
miercuri, 25 martie 2009
?!
Pe unde sa fug?? Problemele sunt ca un joc de domino in rezolvarea lor... Trebuie s-o atingi pe prima, s-o framanti bine, sa-i dai o rezolvare si restul se tarasc dupa ea de unde au venit.
Dar cum ajungi la prima?! Cum sa alegi, cand toate ies in fata ca niste protestatari in fata Guvernului, strigand dupa putina atentie?!
Lucky al meu e bolnav. Sau cel putin asa cred eu. El nu vrea sa ma lamureasca cu nimic. Ah, dar stai, el e caine...Ma uit cateodata la el, in cate o dimineata si mi se pare ca atat de tare vrea sa zica ceva, ca daca i-as pune o foaie si un pix in fata, ar scrie! El e unul. Mai sunt altele. Si impreuna fac din mine un "ganditor de la Cernavoda", cand as putea sa ma bucur, sau cel putin sa ma gandesc la ale mele.
Trebuie sa fac ceva! Trebuie sa misc ceva si sa ma scot din eul asta perisabil!
Ma duc sa iau aparatul foto...Poate ma mai salveaza...
Ca...de la oameni... nu mai cer nici o mana!
marți, 24 martie 2009
Siluete
Nea Gheorghe abia se trezise. Era morocanos. Ieri, ii intrase blestematul cela de urs "catra mioarele" sale. Abia scapase de el. Ii omorase patru oi, si inca si dintre cele cu lapte...Necaz mare pe capul omului, deh!
"Scurta al dracului , noaptea asta", trazneste, aruncand de pe el velinta de lana, creata si roasa de vreme, ca pe nu stiu ce vis urat. Si casca larg, pieptanandu-si cu degetele capul plesuv si mare. Se ridica in picioare si se intinse ca un copil rasfatat. Se zgribuleste apoi, ca de-o adiere si-si trage pe dansul cioarecii tociti si patati, din loc in loc, cu picuri de sange de salbaticiune. Ia din cuiul de langa fereastra lampa veche si, intr-o scanteiere, aprinde sfoara uda de petrol, rostogolind pe peretii odaii franturi de lumina jucausa. Trage din dosul patului de paie galeata cu apa, scufunda o ulcica in ea si, deasupra vetrei, isi boteaza cu sarg fata arsa de soare, ca pentru o noua dimineata.
Pe ferestruica dinspre rasarit, se ingana o fasie subtire de violet, in tacerea intunecata a diminetii. In fata ei, parca gustand din tabloul ce ii se infatisa, batranul apleaca ochii si isi face cruce; larg, taraneste, ca si cum s-ar aduna din patru colturi intr-un ghem; mai arunca o privire locului de unde avea sa se nasca soarele, atintindu-si niste ochi mari si albastri, catre nicaieri. Tremura din nou si isi aduce aminte ca inca nu aprinsese focul. Se intoarce pe-un picior, isi ia suba agatata in cuiul infipt adanc in usorul usii, smulge lampa din celalalt cui si iese, trantind dupa sine usa cabanutei, intr-o asa smucire, de parca voia s-o ia dupa el. Usa de brad, uscata si spalata de atatea ploi, trazni sub izbitura, ca intr-un vaiet.
Ecoul suna printre brazii zdreliti de vant, amestecandu-se cu ei, intr-o ciudata simfonie.
" Te-ai sculat mai Gorun?! Baiatule, te-ai sculat?!", isi unduieste batranul copilareste glasul, intr-un acces de bunavointa, catre tovarasul sau de haladuiri pe potecile codrului, incolatacit, langa cele doua scanduri care-i tineau loc de casa. Cainele se ridica sprinten sa capete atingerea stapanului, asa cum dau mana doi vechi prieteni; mana uscata si batuta a batranului trecu puternic peste crestetul mitos al cainelui, dezvelindu-i doi ochi micuti si negri, ca doua boabe de carbune stins. Gorun tremura scurt la atingere, scuturand lantul jujeului, care ii impodobea gatul.
Ochi sai, alaturi de ai mosului, vazusera multe. De treisprezece ani slujea lui nea Gheorghe de caine credincios, de sfetnic, de prieten...De cand muierea lui trecuse de-a dreapta Tatalui, batranul nu mai avea pe nimeni langa el. Copiii ii plecasera la oras, la scoli, satui de viata nu tocmai usoara...Si de atunci nu-l mai stia decat pe el. Blana cenusie, picata cu cafeniu, a cainelui, era intrerupta, din loc in loc, de urme adanci: mangaierile unor gheare de urs, taieturi de colti capatate din prea mult curaj de la ceilalti caini sau mustrarile apasate cu parul de frasin, cand cuvintele stapanului nu fusesera de ajuns. Toate ii numarau anii, ca cercurile de pe un trunchi. Dar la anii lui, Gorun sedea drept, pazind cu credinta orice lucru al batranului, de parca ar fi fost al lui, si, chiar daca se mai ingreunase, mai putea da inca de furca oricaruia care s-ar fi apropiat prea mult, om sau animal.
Nea Gheorghe se auzea ca o ciocanitoare, din magazia de lemne. Toporul cadea greu si lemnul lovit se despica aproape in aceeasi clipa, sub apasarea exacta, tinereasca aproape, a mosului. Lumina palida a zorilor si oglindirea slaba a lampii cu petrol nu erau de prea mare ajutor; dar omul se invatase; acasa, in sat, avea un bec si cu un fir prin care se scurgea ceva ce nu intelegea, care dadea lumina. Dar pentru lumina asta, pentru soarele asta facut de om, trebuia platit. Si bani, bani nu prea se gaseau.
Pe vale, in stanga, spre miazazi, aburea, ca o strachina cu lapte fiert, ceata. Cerul se impreuna cu varfurile brazilor, se lipea de ei, in paloarea unei dimineti vremelnice.
Cu lampa intr-o mana, si cu cealalta ascunsa sub muntele de lemne, batranul intra gafaind in odaia afumata, de barne. Mainile, tepene inca, apucara strajnic cutia de chibrituri, tinuta la piept, pretioasa. Flacara exploda si dadu nastere intre lemnele uscate, la un alt bulgare de lumina si caldura.
Incalzit, mosul apuca traista din cuier, si scoase din ea un bot de mamaliga rece si o bucata strasnica de branza de as' toamna, punandu-le cuminte, pe amandoua, pe un stergar tesut de nevasta-sa. Trase cutitul din toc, il sterse pe pantaloni, si taie cate o bucata din fiecare; le indesa impreuna in gura, de foame si graba, si mai taie doua; din galeata de tabla smulse o cana plina ochi cu apa, si o dadu pe gat intr-o clipita, multumind, in gand, lui Dumnezeu pentru bucatele sarace. Stranse.
De la capul patului scoase cartusiera burdusita si-si pipai cartusele de carton, cu grija. La fel de tacticos, ridica usurel pusca, din cuiul ei si o trase langa sine. O privi lung, cu nesat, si o stranse parca voind sa-i intre prin vene taria metalului rece; ii mangaie scurt otelele, le trase usor, si le lasa la loc, parca jucandu-se. Se ridica.
Suba groasa, de lana, isi gasi locul pe spinarea adusa putin de trecerea anilor; pe umarul drept propti arma, iar pe stangul aseza tolba de piele. Se cauta sa aiba toate cele, trecandu-si mainile aspre asupra-si, isi potrivi caciula cenusie, de miel, pe cap, si dadu sa iasa. Apoi isi aduse aminte ca mai era de facut ceva, parca uitase ceva...Lua galeata cu apa si o arunca peste jarul nestins inca, din vatra. Trecu ochii roata peste odaie, mormai un "Doamne-ajuta", isi mai facu o cruce mare si iesi...
" Om pusca noi vreun cucos astazi, mai Gorun, mai?!", zise nea Gheorghe, tragand lantugul din parul lui, cu tot cu caine. Impuscase multi cocosi la vremea lui, cocosi de munte, din aceia vanjosi si rotati la coada!
Prinse cainele cu lantul de sine si porni agale, spre perdeaua de brazi inalti cat lumea, pe poteca stiuta...
Din coltul cel dispre rasarit al cerului, porni a invia o raza tematoare, de martie; se lasa inspre pamant usor, printre varfurile brazilor, luminand calea celor doua suflete insingurate, care se pierdeau in intuneric de codru. Om si caine...
"Scurta al dracului , noaptea asta", trazneste, aruncand de pe el velinta de lana, creata si roasa de vreme, ca pe nu stiu ce vis urat. Si casca larg, pieptanandu-si cu degetele capul plesuv si mare. Se ridica in picioare si se intinse ca un copil rasfatat. Se zgribuleste apoi, ca de-o adiere si-si trage pe dansul cioarecii tociti si patati, din loc in loc, cu picuri de sange de salbaticiune. Ia din cuiul de langa fereastra lampa veche si, intr-o scanteiere, aprinde sfoara uda de petrol, rostogolind pe peretii odaii franturi de lumina jucausa. Trage din dosul patului de paie galeata cu apa, scufunda o ulcica in ea si, deasupra vetrei, isi boteaza cu sarg fata arsa de soare, ca pentru o noua dimineata.
Pe ferestruica dinspre rasarit, se ingana o fasie subtire de violet, in tacerea intunecata a diminetii. In fata ei, parca gustand din tabloul ce ii se infatisa, batranul apleaca ochii si isi face cruce; larg, taraneste, ca si cum s-ar aduna din patru colturi intr-un ghem; mai arunca o privire locului de unde avea sa se nasca soarele, atintindu-si niste ochi mari si albastri, catre nicaieri. Tremura din nou si isi aduce aminte ca inca nu aprinsese focul. Se intoarce pe-un picior, isi ia suba agatata in cuiul infipt adanc in usorul usii, smulge lampa din celalalt cui si iese, trantind dupa sine usa cabanutei, intr-o asa smucire, de parca voia s-o ia dupa el. Usa de brad, uscata si spalata de atatea ploi, trazni sub izbitura, ca intr-un vaiet.
Ecoul suna printre brazii zdreliti de vant, amestecandu-se cu ei, intr-o ciudata simfonie.
" Te-ai sculat mai Gorun?! Baiatule, te-ai sculat?!", isi unduieste batranul copilareste glasul, intr-un acces de bunavointa, catre tovarasul sau de haladuiri pe potecile codrului, incolatacit, langa cele doua scanduri care-i tineau loc de casa. Cainele se ridica sprinten sa capete atingerea stapanului, asa cum dau mana doi vechi prieteni; mana uscata si batuta a batranului trecu puternic peste crestetul mitos al cainelui, dezvelindu-i doi ochi micuti si negri, ca doua boabe de carbune stins. Gorun tremura scurt la atingere, scuturand lantul jujeului, care ii impodobea gatul.
Ochi sai, alaturi de ai mosului, vazusera multe. De treisprezece ani slujea lui nea Gheorghe de caine credincios, de sfetnic, de prieten...De cand muierea lui trecuse de-a dreapta Tatalui, batranul nu mai avea pe nimeni langa el. Copiii ii plecasera la oras, la scoli, satui de viata nu tocmai usoara...Si de atunci nu-l mai stia decat pe el. Blana cenusie, picata cu cafeniu, a cainelui, era intrerupta, din loc in loc, de urme adanci: mangaierile unor gheare de urs, taieturi de colti capatate din prea mult curaj de la ceilalti caini sau mustrarile apasate cu parul de frasin, cand cuvintele stapanului nu fusesera de ajuns. Toate ii numarau anii, ca cercurile de pe un trunchi. Dar la anii lui, Gorun sedea drept, pazind cu credinta orice lucru al batranului, de parca ar fi fost al lui, si, chiar daca se mai ingreunase, mai putea da inca de furca oricaruia care s-ar fi apropiat prea mult, om sau animal.
Nea Gheorghe se auzea ca o ciocanitoare, din magazia de lemne. Toporul cadea greu si lemnul lovit se despica aproape in aceeasi clipa, sub apasarea exacta, tinereasca aproape, a mosului. Lumina palida a zorilor si oglindirea slaba a lampii cu petrol nu erau de prea mare ajutor; dar omul se invatase; acasa, in sat, avea un bec si cu un fir prin care se scurgea ceva ce nu intelegea, care dadea lumina. Dar pentru lumina asta, pentru soarele asta facut de om, trebuia platit. Si bani, bani nu prea se gaseau.
Pe vale, in stanga, spre miazazi, aburea, ca o strachina cu lapte fiert, ceata. Cerul se impreuna cu varfurile brazilor, se lipea de ei, in paloarea unei dimineti vremelnice.
Cu lampa intr-o mana, si cu cealalta ascunsa sub muntele de lemne, batranul intra gafaind in odaia afumata, de barne. Mainile, tepene inca, apucara strajnic cutia de chibrituri, tinuta la piept, pretioasa. Flacara exploda si dadu nastere intre lemnele uscate, la un alt bulgare de lumina si caldura.
Incalzit, mosul apuca traista din cuier, si scoase din ea un bot de mamaliga rece si o bucata strasnica de branza de as' toamna, punandu-le cuminte, pe amandoua, pe un stergar tesut de nevasta-sa. Trase cutitul din toc, il sterse pe pantaloni, si taie cate o bucata din fiecare; le indesa impreuna in gura, de foame si graba, si mai taie doua; din galeata de tabla smulse o cana plina ochi cu apa, si o dadu pe gat intr-o clipita, multumind, in gand, lui Dumnezeu pentru bucatele sarace. Stranse.
De la capul patului scoase cartusiera burdusita si-si pipai cartusele de carton, cu grija. La fel de tacticos, ridica usurel pusca, din cuiul ei si o trase langa sine. O privi lung, cu nesat, si o stranse parca voind sa-i intre prin vene taria metalului rece; ii mangaie scurt otelele, le trase usor, si le lasa la loc, parca jucandu-se. Se ridica.
Suba groasa, de lana, isi gasi locul pe spinarea adusa putin de trecerea anilor; pe umarul drept propti arma, iar pe stangul aseza tolba de piele. Se cauta sa aiba toate cele, trecandu-si mainile aspre asupra-si, isi potrivi caciula cenusie, de miel, pe cap, si dadu sa iasa. Apoi isi aduse aminte ca mai era de facut ceva, parca uitase ceva...Lua galeata cu apa si o arunca peste jarul nestins inca, din vatra. Trecu ochii roata peste odaie, mormai un "Doamne-ajuta", isi mai facu o cruce mare si iesi...
" Om pusca noi vreun cucos astazi, mai Gorun, mai?!", zise nea Gheorghe, tragand lantugul din parul lui, cu tot cu caine. Impuscase multi cocosi la vremea lui, cocosi de munte, din aceia vanjosi si rotati la coada!
Prinse cainele cu lantul de sine si porni agale, spre perdeaua de brazi inalti cat lumea, pe poteca stiuta...
Din coltul cel dispre rasarit al cerului, porni a invia o raza tematoare, de martie; se lasa inspre pamant usor, printre varfurile brazilor, luminand calea celor doua suflete insingurate, care se pierdeau in intuneric de codru. Om si caine...
sâmbătă, 21 martie 2009
5 o'clock
Asa-i de greu sa cunosti pe cineva?!
De fapt, inceputurile sunt mai mereu ciudate...in tot si toate. Totul e sa te mobilizezi repede, sa dai cat mai mult din gura si sa dai impresia ca stii mai multe decat stii de fapt, ca sa dea bine!
Problema apare atunci cand ajungi sa asculti convorbirile telefonice ale celorlalti, cand te uiti pe sub masa si pe pereti in cautarea unor posibile dar imposibile subiecte de conversatie, cand " te uiti unu' la altu'...si tu sti ce e-n mintea ta, da' nu stii ce-o fi-n mintea lui", si speri la un cuvant scapat dintre buzele celuilalt...si, cand nu iese decat cate un oftat sau acces de tuse programata, iti vine sa omori pentru o idee!
Trece timpul. Esti ca o oala sub presiune; fierbi!
Gazda baga de seama situatia si te loveste cu o intrebare: "Tu n-ai bea ceva?"
Tie iti revine zambetul cand zaresti sticla de whisky deschizandu-se si cafeaua aburind. Toata lumea asteapta febrila cate un pahar de orice, sa-si mai inmoaie gurile stranse de deznadejdea unui lapsus permanent. Se creaza un unison interesant intre cei care sorb tacuti si inca necunoscuti ceva-ul fierbinte. Nu se mai aude decat ceasul, tic-tac, tac-tic, sau cum o spun e el in limba lui veche si ruginita. Pare-se ca fetele se destind; mai putine riduri! Jocurile de picioare pe sub masa, sau invartitul pixului inceteaza, fara larma, fara reasezari zgomotoase, doar...se opresc.
Toti sorb. Tic-tac, tic-tac!
Presiunea, scazuta pentru cateva momente, se ridica iar. "Ce dracu',ma, nu suna nici un telefon?!"
De afara se aude Fram latrand. E alb si mare, de-aia ii zice asa. Fiecare pereche de ochi se roteste incet, subtil, discret, parca tematoare de a fi surprinsa de celelalte, spre fereastra. Lumina becului economic inveleste geamul, ca un capac pentru intunericul de afara. "Oricum nu se vede nimic; la ce s-or fi uitand?!"; trece momentul. Whisky-ul se bea incetisor, suav, ca un balet rusesc! Pe dedesubtul tricourilor roiesc broboane de sudoare...limbile se strang sub arsura, si se intind iar...fetele se congestioneaza fin sub niste grimase scurte, impinse de gurile care iau foc.
Alcoolul coboara in niste stomacuri goale de politete...Urca apoi, incet dar sigur, spre cap. Si mai multa sudoare...parca si mai relaxate limbi...
In stanga, pe scaunul de sub geam, sta unul slab si parca mai tacut ca toti. "O fi suparat!"
Tacerea, parca mai zgomotoasa acum, uda de whisky-ul strain, se sparge in mii de bucatele.
" Salut! Eu sunt Alin!"
De fapt, inceputurile sunt mai mereu ciudate...in tot si toate. Totul e sa te mobilizezi repede, sa dai cat mai mult din gura si sa dai impresia ca stii mai multe decat stii de fapt, ca sa dea bine!
Problema apare atunci cand ajungi sa asculti convorbirile telefonice ale celorlalti, cand te uiti pe sub masa si pe pereti in cautarea unor posibile dar imposibile subiecte de conversatie, cand " te uiti unu' la altu'...si tu sti ce e-n mintea ta, da' nu stii ce-o fi-n mintea lui", si speri la un cuvant scapat dintre buzele celuilalt...si, cand nu iese decat cate un oftat sau acces de tuse programata, iti vine sa omori pentru o idee!
Trece timpul. Esti ca o oala sub presiune; fierbi!
Gazda baga de seama situatia si te loveste cu o intrebare: "Tu n-ai bea ceva?"
Tie iti revine zambetul cand zaresti sticla de whisky deschizandu-se si cafeaua aburind. Toata lumea asteapta febrila cate un pahar de orice, sa-si mai inmoaie gurile stranse de deznadejdea unui lapsus permanent. Se creaza un unison interesant intre cei care sorb tacuti si inca necunoscuti ceva-ul fierbinte. Nu se mai aude decat ceasul, tic-tac, tac-tic, sau cum o spun e el in limba lui veche si ruginita. Pare-se ca fetele se destind; mai putine riduri! Jocurile de picioare pe sub masa, sau invartitul pixului inceteaza, fara larma, fara reasezari zgomotoase, doar...se opresc.
Toti sorb. Tic-tac, tic-tac!
Presiunea, scazuta pentru cateva momente, se ridica iar. "Ce dracu',ma, nu suna nici un telefon?!"
De afara se aude Fram latrand. E alb si mare, de-aia ii zice asa. Fiecare pereche de ochi se roteste incet, subtil, discret, parca tematoare de a fi surprinsa de celelalte, spre fereastra. Lumina becului economic inveleste geamul, ca un capac pentru intunericul de afara. "Oricum nu se vede nimic; la ce s-or fi uitand?!"; trece momentul. Whisky-ul se bea incetisor, suav, ca un balet rusesc! Pe dedesubtul tricourilor roiesc broboane de sudoare...limbile se strang sub arsura, si se intind iar...fetele se congestioneaza fin sub niste grimase scurte, impinse de gurile care iau foc.
Alcoolul coboara in niste stomacuri goale de politete...Urca apoi, incet dar sigur, spre cap. Si mai multa sudoare...parca si mai relaxate limbi...
In stanga, pe scaunul de sub geam, sta unul slab si parca mai tacut ca toti. "O fi suparat!"
Tacerea, parca mai zgomotoasa acum, uda de whisky-ul strain, se sparge in mii de bucatele.
" Salut! Eu sunt Alin!"
vineri, 20 martie 2009
Speranta
"La randul meu ma intreb: sa fie o dovada de condamnabil orgoliu speranta ca aceste randuri vor trezi in sufletul vreunui adolescent, asa cum carti cu coperti hartanite au trezit in sufletul meu, demult, dorinta patimasa de a deveni vanator cu adevarat, de a cunoaste fiorul apropierii cand un singur pas gresit, o singura crenguta nebagata in seama iti poate ruina truda unei zile, emotia aceea scurta si intensa, ca o dureroasa placere, dinaintea unui foc dificil, lacrima discreta in timp ce, cu palaria in mana, impodobita cu o crenguta de stejar sau de brad, muiata in rana, dai ultimul onor rivalului tau peste ochii caruia se asterne pacla mortii?
Sper ca nu. Altfel nu le-as fi scris."
(Titus POPOVICI, "Ambitia trofeului record")
poate...
"Poate ca mai tarziu, candva, se vor naste iarasi vanatori adevarati, traind mistica acestei patimi pe care o purtam genetic, in fiinta noastra, atat de distilata de modernitate" (Titus Popovici)
joi, 19 martie 2009
Manifest despre noi...insine
In lumea asta, care cere pragmatism si cat mai multa autodeterminare, care ne cere sa pupam de cat mai multe ori "valorile" de pe steagul occidentului, noi, cei din sens opus, ne gadilam in talpa; romanul care face haz de necaz nu o sa moara niciodata! Avem puterea de a rade si, cel mai important din aceasta ecuatie, de noi! Pai, zic eu, ca pentru asa lucru iti trebuie putere, nu?!
Cu astfel de putere ne laudam noi, in fata unei lumi care ne desconsidera pe zi ce trece...La noi, nu puterea e problema, nici,mai ales, lipsa ei, nici macar saracia (de cele mai multe ori intelectuala); la noi, ciotul de care ne impiedicam mereu este golul de vointa! Intre vointa si putinta,aici, la noi, s-a creat o prapastie care se adanceste vazand cu ochii. Pentru o creatie, nu trebuie forta...de la inceput; trebuie vrere!
Intre noi, zace mizeria unei latente imperturbabile! Ne-am lasat prada unui sistem si unei lumi care incearca sa ne ascunda, sa ne acopere si, eventual, sa ne colonizeze...Pacat si rusine! Ne-am extrapolat in copilul care a facut prea multe rele, prea multe "arogante" (vezi radio zu) fara sens, ai carui parinti s-au saturat atat de tare de el ca nici nu-l mai pedepsesc. Rusine! Sau...intr-un Fram, animal de circ, batran, care nu mai poate face ce i se cere si care este aruncat in spatele menajeriei, intr-un colt intunecat! Pacat!
Ne-am obisnuit sa fim cei de la care nu se mai cere nimic, de la care nu se mai asteapta nimic, nici macar rau, si astfel, ne inecam in paharul propriei izolari, lenevind si, cel mult, asteptandu-ne sfarsitul...
Asta sa ne fie viitorul?!
Hai sa ridicam fiecare cate un deget (nu e mult) si sa schimbam noi insine ordinea pe care ne-au facut-o altii! Hai sa avem de acum inainte VOINTA, ca de putut...luam pastile!!!
miercuri, 18 martie 2009
Intelepciune
A vietii umbra de-i cata,
A cerului, cenusa sa,
A zorilor, cum de se nasc
Si cum se-aprinde-n foc un vreasc;
Cum painea creste, far' s-o cresti,
Ce tari sunt zmeii din povesti...
Tu nu vei sti, biet muritor,
Ursit prin viata trecator!
Al dumnezeului slavit
Cuvant de foc si de sfarsit,
Sa-l tii in suflet si sa-l crezi,
Sa nu ajungi ca cei erezi
Topiti pe creanga de copac,
Cand multe stiu si nu mai tac;
Sa nu tagadui vorba Lui...
Ci s-o gandesti, pana s-o spui!
Pustiul dragostei de-l calci,
Cu talpi batute de bocanci,
Sa stii a-l pretui cum e,
Ca azi il ai, maine nu e;
Si-un suflet nu gasesti pe drum,
De om frumos si drag si bun;
Iubirea-i ,dara, lucru scump,
Tinut in sipet, la oblanc!
A vietii umbra n-o cata;
Al lumii cantec nu-nvata!
Invata doar cum sa traiesti,
Sa vrei, sa poti, sa speri, sa cresti,
Sa fii mai bun cu toti ai tai,
Sa-ti stingi a ochilor vapai;
Sa stii cand timpul sa-l opresti,
Spre a mai fii, cand nu mai esti!
A cerului, cenusa sa,
A zorilor, cum de se nasc
Si cum se-aprinde-n foc un vreasc;
Cum painea creste, far' s-o cresti,
Ce tari sunt zmeii din povesti...
Tu nu vei sti, biet muritor,
Ursit prin viata trecator!
Al dumnezeului slavit
Cuvant de foc si de sfarsit,
Sa-l tii in suflet si sa-l crezi,
Sa nu ajungi ca cei erezi
Topiti pe creanga de copac,
Cand multe stiu si nu mai tac;
Sa nu tagadui vorba Lui...
Ci s-o gandesti, pana s-o spui!
Pustiul dragostei de-l calci,
Cu talpi batute de bocanci,
Sa stii a-l pretui cum e,
Ca azi il ai, maine nu e;
Si-un suflet nu gasesti pe drum,
De om frumos si drag si bun;
Iubirea-i ,dara, lucru scump,
Tinut in sipet, la oblanc!
A vietii umbra n-o cata;
Al lumii cantec nu-nvata!
Invata doar cum sa traiesti,
Sa vrei, sa poti, sa speri, sa cresti,
Sa fii mai bun cu toti ai tai,
Sa-ti stingi a ochilor vapai;
Sa stii cand timpul sa-l opresti,
Spre a mai fii, cand nu mai esti!
Cine stie!?
Din cand in cand mai cade cate un fulg dintr-o zapada intarziata...Cerul e tintuit de un soare prea palid pentru o zi trecuta bine de firul Martisorului, intr-un timp opac si umed; nici nu mai stiu de cand n-a mai inflorit un pom, n-a mai inverzit o frunza, nu s-a mai stins in lumina albastra a infinitului o raza de soare...
Inca e uscat totul! Mai invie pe marginea alunecoasa a cerului cate o hoarda de nori, ca niste pasari maiestre, ce-si scutura aripele de fum, cu ploaie sau nestemate inghetate.
Suntem undeva intre doua anotimpuri, intre doua bucati de an; in rastimpuri se aude ecoul unor povesti cernute la gura sobei, mai trazneste din vatra cate o scanteie si, tot acum, ne zboara gandul spre orizontul unor pasari calatoare, spre campii elizee ingrasate de flori, spre un maine cu soare, cu noroc, cu speranta.
Nu ne mai ramane decat asteptarea...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)