Acum cad frunzele pe chipul tău, bătrâne,
Supus al vrerii de păduri, zăpezi și brume,
Împins de neștiute taine prin pripoare,
Cu sufletul pe drum de căprioare.
Cum, oare, mai alergi pe-acolo, sus,
Să ții-n cătarea armei trup de urs?
Și cum, lângă picior cu-n câine șerb,
Mai stai la pândă dup-un ochi de cerb?
Cărarea-ți s-a oprit în zi de toamnă,
Când n-ai mai auzit nici corn, nici goarnă,
Vântul cum bate sau pădurea cum te cheamă
Să te-nvelească-n verde, ca o mamă.
Și stând așa, întins, din vremi trecute
Poate ți-au plâns la cap vulpoi și ciute.
Iar dintr-un brad albit de promoroacă
Cocoșii mari, de munte-au bătut toacă.
Glasul de fier al puștii tale tace.
Ea însăși, ruginită, în colțul casei zace.
De-acuma-ncolo-mi va rămâne un ecou
Al vocii tale grele
și-a umărului tău.
Bătrâne, strâng în palme cuțitul de la tine,
Că-n ochi am strânse multe din clipele sublime
Cu tine-n munți, cu glasul și ochiul tău sonor.
Adio, scump și mare bunic și vânător!
