What if...God was one of us?!

Pesemne că atunci am fi toţi sfinţi sau curve...
Viaţa ar fi pe alese pentru oricare dintre noi; nu ar mai exista standarde, etichetă sau oarece minimum. Am fi niste dumnezei perisabili, într-un trup de nimic, respirând din expiraţiile altora.
Haiduci în ţările proprii, luând de la noi şi dându-ne nouă, fără a mai face distincţia între boieri si iobagi, am deveni nişte ţărani aserviţi nouă;
Mulţumiţi-vă cu puţinul de uman pe care îl mai ducem în spate....

Iarna nu-i ca vara, nici porcina ca aviara!

Ceaţă. Frig. Ploaie din când în când.
Tramvaie pline de nerăbdare şi nervi.
Chirurgii ăia plictisiţi de la Metrou!
Păi şi nişte noroaie şi nişte câini şi vreo 2-3 claxonagii.
Înghesuială mirosind a transpiraţie de nesimţire.

O aşteptare generală la câte un semafor.
Babe împiedicate trec strada pe unde nu trebuie.
Alţi nervi!
Universitate. Colegi. Glume.
CURSURI: Ăăăh...

Eeh, poate o bere pe Lipscani!
...poate două!!
Filozofie stagnantă cât ţine-o halbă,
Plus concluzii. Plus un fund zâmbitor închistat în blugi.
Deja ne pretăm la alte concluzii!

Voi ce ziceţi?
Aaşa viaţă să tot n-ai!

Însufleţire

Voind să nu vreau, mi-am lăsat toate, într-o duminică de noiembrie abia născut şi mi-am văzut de un drum umezit de ploaia de cu seară.

Vorbesc de o duminică pe care n-au mai jelit-o ploile toamnei şi care ne- a întâmpinat cu un soare nelalocul lui, care nu mai avea ce să caute pe o boltă de Brumar în toată regula; şi totuşi a fost. A fost bun şi darnic, a fost suav şi secretos, umflat şi tainic asemenea. Ne-a acoperit o căldură netedă cu umbre lungi, de fagi prostiţi, de brazi coşcogea, cu însemne de răşină pe trup, ne-a învelit ca o mamă vitregă şi ne-a dat bătăi înfundate de inimă.

Am plecat în sus, spre coamele sure ale unor munţi ai Baiului.

Poiene păstrate în ascunzişul picioarelor omului gemeau a tihnă şi a visare; copaci dormitând pe care nici vântul nu i-a lovit în bătaia lui, îşi coborau frunzele zdrelite de bătrâneţe, spre rădăcini. Uscate, mici şi răsucite, şedeau pe pământ, încălzind cu-o parte trunchiul care le născuse, cu cealaltă vârându-se în crestele de tină moale, de putrezire...

Mai sus, spre creasta ţanţoşă şi mută păşteau din ierburile şubrede, tufe de măceş şi gherghin; muindu-şi alene ţepii prin dulceaţa plaiurilor, semănau cu nişte cetăţi umbroase şi uscate, singure, care aşteptau, în nemişcare, o primăvară timpurie peste creştet. Pe de lături, broboane de poame se încreţeau, cărămizii, sângerii sau de vişină putredă, în hore micuţe, de adiere. Peste toate, mănunchiuri de zade aurii care-şi plecau în vânt puzderie de ace uscate şi galbene, de aur, săgetau cu vârfurile lor Tăria de azurul cel mai scump. Poteca suia lin.

Ieşim dintre poalele codrului. În gol.

Gol de fiinţe.

Nemăsurate zări de împresoară. Nemăsurate taine şi vedenii albastre. Erau una după alta zări de ceţuri albastre, cenuşii, albe...deloc...Se sfădeau închipuit înaintea noastră marginile Doftanei cu malurile grunjoase ale Prahovei bătrâne şi năşteau dintrânsele înălţimi care gâdilau norii cu aripile lor.

Urcam nemăsurat, fluierând, peste câmpurile întinse de iarbă dinaintea noastră; ne căţăram cu sârg pe colnicele cu iarbă mucezită şi galbenă, încărunţită pe de lături de pospaiuri de omăt, aşezat viscolit pe răspântii de pante, cu teamă de căldura neînţeleasă care le uda. Fremăta sub veşminte sudoarea unor plecari prea rare, unor trupuri întinate de civilizaţie.

Am ieşit într-un vârf.

De acolo, am coborât cuminţi de bătaia neîncetată a vântului, puţintel mai jos, cuprinşi de febra unor stomacuri neînvăţate cu foamea. Acolo, într-un covru săpat de stihii, ne-am aşezat privind cu nesaţ depărtările. Între doi dumicaţi, ne clăteau privirea zările lungi, crestate adânc de ţuguiurile munţilor Ciucaşului, încărcate de zăpezi.

Scurt, într-o suflare ne-am ridicat, am strâns cele de trebuinţă şi-am scăpătat înapoi spre drumuri cunoscute. Din temeneaua unei văi strâmte, am sărit pe o muche de piatră albicioasă şi veche, cu lustru de diamant. Nu prea înaltă, nici prea lesnicioasă, atât doar cât să ne sfârâie tălpile bocancilor până la vârf. Şi acolo, minune! Orizonturile se intretăiau, vazduhul mânca din pământuri, umerii munţilor şi dealurilor trăgeau de cer ca de-un ştergar albăstriu şi moale; crestele cenuşii ale Bucegilor se legănau parcă să cadă în străfundurile argintii ale Prahovei, ce se scurgea, creaţă, în depărtări. Nori fugari împresurau crestele sucite ca nişte măşti de toate felurile, alburii sau în cârlionţi de vată albă. Ei trişti şi bătrâni ca lumea, ceţurile înalte şi dese ca nişte plete ale unor capuri de uriaşi.

În jos, trupuri alburii de dealuri surde îşi leganau cozile de frunză. Mai departe, mai departe, câmpurile.

Ne-am lăsat jos, în sufletul cel ierbos al muntelui, într-o toropeală plăcută ca o baie de infinit. De sus, ne privea Azurul; atât de limpede de parcă ne vedeam întrânsul ursita. Dincolo de el, mai sus, pluteau aripi de îngeri împletite cu luminiţe tăioase de mărgean. Dincolo de noi era Cerul.