amurg

Cand vine seara peste noi
precum o lume de apoi,
Când nu mai știu și n-am habar
să te mai scriu într-un chenar,
Când nu pot fi nici rău, nici blând,
Când mor pe viu, trăiesc în gând,
Când nu-mi știu locul de popas,
de stat și de trăit, de ‘mas,

Când lumea-i toată rece, sloi,
și nu mai suntem amândoi
să ne-ncălzim la suflete,
să ne hrănim cu zâmbete,
Cu toane, vreascuri și mirări,
Să ne răbdăm, peste răbdări,
Să ne uităm noi amândoi
în fiecare,

Când vine seara, rece, grea,
Nu sunt al tău, nu ești a mea.
Și-atâta mai apuc să fac:
să te aștept, să-nvăț să tac.

Când noaptea vine tam-nisam,
deși mai sunt, deși mai am,
Te caut chinuit,
adorm acoperit
de amintirea ta.





© V. Mihă

îl dai afară pe ușă și intră pe...

Azi-dimineață am găsit răgazul să rămân lângă fereastră după ce am deschis-o. Mi-am adus aminte în secunda în care lumina a intrat groasă în cameră și s-a prelins lichidă pe pereți, că de ceva timp geamul nu mai era decât o sursă de lumină și de aer, teoretic, curat. O gaură pe care o astupi, pentru ca ecranul calculatorului să poată avea un contrast mai bun, somnul să dispară cât mai greu dintre pleoape și noaptea de care ne privăm cu încăpățânare să se întindă bolnăvicioasă și pe o parte din zi.

După somnul destul de prost, cu vise aiurea, pe canapeaua scâlciată ca un pantof din piele vechi, am resimțit utilitatea pură a ferestrei. Un ecran pe care se derulează, în timp și spațiu, lumea de afară, reală, frumoasă sau rea, dar crudă, nu ca un satrap ci ca o friptură neatinsă de foc, asta e dreptunghiul alb de sub jaluzele.
Acoperit de perdele, albe sau colorate, după plac, de draperii în ton cu nuanța pereților, cu jaluzele verticale sau orizontale, din varii materiale, locul care face legătura cu exteriorul este pe cât se poate camuflat spre a da încăperii aspectul de cutie protectoare în fața supliciului realității și de a face din casă spațiul stăpânit, domesticit, consacrat, în modul propriu al fiecăruia.

Fereastra e o barieră pentru lucruri și ființe reale sau imaginate care vin din afară, dar și locul în care se face conexiunea cu spațiul pentru cei prinși înăuntru. Camera fără ferestre devine un spațiu bolnăvicios, al întunericului voit și rapace față de ființele care se miscă în el; este un stomac unde sucurile gastrice digeră orice formă, în încercarea de a o transforma într-o masă fără energie, pregătită pentru evacuare, ca un reziduu.

Lângă fereastră stai într-o lojă imaginară de unde privești, fără să fi plătit, clandestin, spectacolul lumii de afară; din spatele geamului poți să aplauzi sau să huidui, poți să fluieri sau să plângi, poți să fi ocupat cu viața ta și-n același timp să participi de departe la piesă. De la fereastră poți să te arăți celorlalți, singularizat și deosebit, conducător, sau poți fi arătat ca un trofeu sau ca un proscris supus oprobiului public. Tot de acolo rămâi nevăzut, necunoscut, deasupra legii sau pedepsei și poți arunca un măr al discordiei la fel de bine cum poți trage un glonț. De acolo privești luna și stelele, te îmbăiezi cu soare, te întristezi pe vreme rea, scrii sau gandești. Pe fereastră îți intră ideile.

Și vântul.

Prin deschizătura transparentă din zid, suntem stăpâni pe înăuntru. Plouă – închidem geamul; e primăvară – deschidem fereastra să intre soarele și mirosurile bune. Aerisim – scoatem ce e rău și facem loc binelui să intre. Ne e frică – încuiem răul potențial în exterior. Ne adaptăm spațiul locuit la starea noastră, în opoziție sau în concordanță cu exteriorul, folosind o fereastră.

Ne mai trezim uneori în cameră cu vreo pasăre intrată pe fereastra deschisă, jenată de pătrunderea întâmplătoare în intimitatea noastră…

alt an nou

Când anii se duc înapoi,
În țara anilor trecuți,
Când iarna pune peste noi
Și reci și albi și decăzuți,
Hoarde de îngeri de zăpadă,
De zăpadă,
Ca-ntr-o zbatere,
Iese din cratere
De veșnicie
Alt an,
Ca un copil al timpului de pretutindeni.

Urmărindu-l,
Am simțit în nări mirosul de haine noi,
Albe – albăstrii.
Și mi-am adus aminte de ploi
Care ne spală și pe noi, mereu
Și ne suflă cu vânt parfumat,
Ca să ne adulmece pământul
Și să știe că suntem ai lui.

S-a născut totuși, într-o seară,
Călit în frigul de afară,
Zgâriat de stele,
Pătat de nori,
Pământiu și murdar de oameni,
Anul Nou.




© V. Mihă