Stele şi noi

Bucureştiul e o gaură neagră care suge parcă tot ce e mai nostim din fiecare. Oboseşte şi nu lasă nimănui loc de întors. Poate dau doar vina pe el, pentru găurile din mine. Deşi parcă prea îţi întinde tava cu de toate şi ţi le ia chiar când începe să-ţi fie poftă şi să salivezi mai tare. Oraşul ăsta e ciudat prin sine însuşi.
Ca să fii liber aici, trebuie să te uiţi în sus într-una dintre serile senine. Căutând cu privirea, îţi dai seama că sunt aceleaşi stele, pe un cer puţin schimbat de luminile cernute printre crengi şi prin ochii oamenilor; la fel cu cele pe care le-ai ştiut şi în prima noapte a fiinţei tale; atunci când, fără să mai ştii acum, ai simţit, mai mult decât văzut, că lumina se împuţinează până la nimic şi că nu te mai poţi agăţa decât de respiraţia caldă care curge peste tine de undeva. Sunt aceleaşi micuţe puncte luminoase care ţi se mişcau în privire, în prima secundă a primului somn. Parcă asemenea licuricilor din cer, care ţi se zgâiau printre genele aproape îngemănate şi crude, când povestea bunicii parcă nu se mai auzea bine, când apucai să mai simţi doar pătura de lână roşie şi aspră cu mirosul ei de naftalină şi de nepurtare, care te zgâria, când luna era prea departe ca să-i poţi stinge lumina cristalină cu care te mângâia, adormindu-te...
Sunt stelele pe care le numărai cu sârg în anii copilăriei, le făceai ghem în pumnul mic şi le aruncai din nou în văzduh...La care te-ai uitat seri de-a rândul tremurând, primăvara, ascultând doar vocea...lui, părintească atunci, groasă dar plăcută, cu care ţi le desena în constelaţii şi galaxii...
Sunt stelele între care ai văzut-o prima oară pe Ea; şi cele care ţi-au luminat primul sărut...
Sunt stelele după care căutai mereu un dumnezeu care să te ajute să mai speri...
Sunt cele care îţi arată drumul spre casă în serile de răcoroasă singurătate...



© V. Mihă

puţin şi îngroşat despre un oarecare câine într-un lanţ Oarecare

E bătrân.
Îşi lasă peceţile labelor reumatice pe noroiul mucezit dinaintea coteţului; din când în când îşi mai schimbă locul, după vreunul dintre picioarele care îl mai dor. Se răsuceşte trist de pe o parte pe cealaltă, ascultând, în tihna vârstei, zdrăngăneala ruginoasă a lanţului, pe care acum numai obişnuinţa i-l mai ţine atârnat.
Acum mult timp, oţelul zalelor zornăitoare şedea ca o podoabă pe gâtul lui...Era vânjos şi aprig la bătaie. Laţele albe de pe frunte i se săltau la fiece mişcare; urechile prindeau orice pas străin; nasul ştia fiecare iz al universului său. Tuturor le răspundea cu ură; ura unui prizonier în faţa libertăţii necondiţionate; ciuda, ca o explozie în suflet, a unui supus loial şi priponit, înaintea unei mulţimi de duşmani gata oricând să sfâşie tot ce îi era lui mai drag...O nelinişte adâncă îl apuca şi se arunca ca un apucat în lături, până ce salba zăgazului greu îl trăgea îndărăt ca o mână. Gâfâia sub strânsoare şi, cu limba atârnândă, murseca fierul până la sânge. Îşi trăgea sufletul câteva clipe şi iar se zbătea. Voia să tragă după el tot drugul de oţel de care era legat, să netezească toate opreliştile gardurilor şi să rupă cu sete câţiva câini.
Era curtea lui. Era stăpânul temut pe toate grădinile care îl împrejmuiau pe trei părţi. S-ar fi aruncat la gâtul oricărui străin ce ar fi cutezat să arunce vreo privire spre domeniul lui. Plescăia din limbă, gustând ca-n vis sângele tuturor orătăniilor care îl aţâţau cu strigăte: al pisicii care nu-i dădea pace zi şi noapte şi a celorlalţi de-o fiinţă cu el, ce îi călcau stăpânirea cu bună ştiinţă. Dar lanţul cădea greu şi tare peste vâna lui asemenea.
Erau zile întregi în care nu se atingea de nimic; erau nopţi pline de vise vii de răzbunare. Răsăritul îl prindea aţipit de-a-n picioarelea, cu un mârâit neterminat pe bot. Era tânăr. Nopţile în care stăpânul îl elibera, erau o desfătare. Înconjura curtea mare cu privirea şi sărea dintr-o dată, alergând spre fiecare colţ, mârâind la fiecare adiere cu miros cunoscut. Se aruca în salturi spre poartă, lăsând în urmă bucăţi zburătoare de noroi. Se plimba de-a lungul gardului de ţambre, o lua pe fiecare la rând, voind să le simtă pe toate ca ale lui. De acolo, spre capătul dinspre grădină, spre curtea păsărilor, spre casă. Când obosea, se întorcea încordat spre coteţul lui de lemn văruit, mirosind a pământ şi a putregai, şi sucindu-se pe coadă spre drum, lătra fioros şi tare la orice duşman închipuit de întuneric, ce ar fi cutezat să se apropie. Auzea fiecare zgomot, cunoştea fiecare apăsare de paşi. Şi nimeni nu cuteza să-l provoace. Acum, liber, era un tiran peste propria lui singurătate. Un ostaş fidel fără combatanţi pe măsura lui...
Era tânăr.




© V. Mihă