La mulţi ani, România!

Prima zi a lui Undrea
Tara mea, cum este ea,
N-are parte nici de soare
‘N-ziua ei de sarbatoare.
Lapovita, frig si ceata,
Invelesc, ca o mustata
Rece, plaiul ratacit.
Ipohondru si smerit,
Fluturand steag de hartie,
Zgribulit, sub grea stihie,
Sta romanul la parada;
Mai in fata, ca sa vada
Si sa-si spuna ca-i frumos
Al ostirilor prisos
Obosit si fara vlaga.
Tunurile-ncep sa traga,
Aruncand in sus ecou,
Amintind de-un brav erou
Care a trait luptand
Si-a murit…necunoscut,
Primind solda lui de-ostean,
O jerba de flori…pe an!
Lang-un arc de fost triumf,
Cu paltoanele de puf
Sed cuminti, oameni de stat.
Stat…degeaba, scump platit
De cei cu fes gaurit,
Cu pantofi purtati prea mult
Si cu petece in fund!
Curg pe raul de asfalt
Armii lungi cu suflet ‘nalt,
Tineri cu curaj intreg
Ce, pentru romanul bleg,
Stau, vegheaz-asa cum pot
Pe batranul nostru front.
Ce se-ntinde neintrerupt,
De-atata timp netrecut,
In fata lumii intregi.
Suntem in razboi cu toti.
Neinduplecati si hoti.
Doar in vis cutezatori,
Mai tot timpul…pierzatori.
Ridica-vom ridica,
Poate-ntr-o zi toti mana,
Si-i vom lua pe ei la rost,
Pe cei ce ne tin in post;
Pune-vom pe altii-n joc,
Ne vom face-n lume loc,
Vom merge cu pieptu-n fata,
Vom pasi cu dreptu-n viata,
Iesi-vom de sub stihie,
Intr-o alta Romanie!



©V. Miha

printre Jepii Mici

Închinată soarelui zi, a fost cea de ieri...
M-am trezit ca dintr-o alergare și în oboseala unor vise tiranice, am deslușit în dunga galbenă ce mijea deasupra draperiei, un răsărit copios ca o masă de duminică; scurt a fost momentul de lenevie și m-am și trezit atârnând de pervazul ferestrei deschise, cu ochi împăienjenați, gustând din grămăjoara de lumină portocalie atârnată de orizont. Cerul se deschidea într-un albastru tăios și iute, iar scamele norilor de deunăzi cine știe prin ce zări își purtau umbletul. Peste posomorâtul toamnei zdrențuite chip, luceau aurii ultimele frunze și în dogoarea lor târzie se scria soarele ca într-o oglindă zgâriată, bătrână și mută. Am înghițit între răsuflări scurte, bucățile slăvitei dimineți de sâmbătă!
Clipa de răgaz somnambulic s-a risipit repede, între cafele, fumuri, mâncări, rucsaci, cuțite, pălării și altele cu trebuința lor, când am ieșit repezit pe poartă. Scurt, mașină, scurt, întâlnire, grabă mare spre gară și spre trenul care nu binevoia niciodată să ne aștepte. Din toate părțile ne înconjura sfătoasă dimineața, iar noi rupeam sub bocanci bucăți mari de drum, răsuflând ritmic sub rucsaci, ca niște melci sub o casă întreagă.
Noi cunoștințe, noi nedumeriri, mari speranțe de reușită.
Ne înghesuie personalul în pântecul lui renovat, de sub care răsar chipuri tinere cu poftă de înălțimi, copii fără vlagă, muncitori plictisiți de-o sâmbătă fără liniște, pensionari aranjați,...țigani cu mături! Ne-am găsit și noi locul într-un sfârșit, lângă ceilalți doi coechipieri, dormitând vlăguiți de chermeze și chiolhanuri întinse până la ziuă. Bucuroși de vorbă cu toții, ne pierdem printre explicații și planuri organizatorice, ca niște secretari de comitet, toate picurate dar, consistent cu glume, zâmbete și subînțelesuri. Trenul ne leagănă încet printre munți, gândurile zboară spre locuri dragi, cu poteci colțuroase, de stâncă.
Se face Bușteni. Ne strângem catrafusele și schimbăm confortul pe eficiență. Toate la locul lor, rucsacul, polarul, apa, voia-bună; toate în reglement! Mai pui o zi intreagă de umblat pe munți și se face rețeta optimă de slăbire.
În spatele Silvei din Bușteni, destinele se împart în două: ale celor subțirei sau cu voință, ce cară cu sârg și fără explicație rucsaci în spate, mănâncă conserve, beau apă de izvor și vor să apuce să-și vadă nepoții și să le povestească despre cărările muntelui, și cei care aplică dictonul „trăiesc, ca să mănânc”, „cea mai bună salată, tot friptura” sau „merg la munte (sic!), nu pe munte” și la care se poate admira răbdarea supraomenească de care dau dovadă stând la cozile imense de la telecabină! Slavă Domnului, totuși, că nu te întâlnești cu șlapii (vara), pantofii cu toc și abdomenele lor proeminente pe potecă!
Ne-am aruncat fără prea multe gânduri în breasla primilor și ne-am trezit suind pe spinarea creață de păduri, printre armate de fagi despuiați, printre ascuțișuri de brazi și geamăt de pâraie, spre potecile cele de sus ale muntelui; toamnă târzie, de noiembrie, fremăta prin vaioagele pline de frunză, învelind în păreri de rău spetezele înalte de stâncă, îngălbenită întru somn și tăcere. Spuza aprinsă a zadelor lucea în poleiala unor raze venite de tot mai departe...Cabluri și lanțuri sugrumau ruginit scările de calcar, iar noi mergeam cu sufletele pline spre vârfurile ascunse în albastrul golit de nori, al cerului.
Cabana din buza Văii Caraimanului, era la locul ei. Atârna, aninată de cabluri, între crestele cernite și prăpastie, ca un vultur în dilemă. Pentru noi, însă, era raiul promis; cel cu prilej de odihnă, de înfulecări și de filozofii cu burta plină. Alții inaintea noastră, vasăzică obosiți tare, erau deja la momentul filozofiei, cu berica la îndemână. Noi, după ei; fără berică, că pe munte strică, lasă nu ridică! Pe noi de fapt, după ce am reușit să descoperim linia orizontală, nu ne-a putut ridica decât apropierea unei înserări vremelnice, și drumul destul până jos; restul, nu!
Și ne bătea oblu soarele de după-amiază și ne clătea rece vântul de Brumar...și era bine...
(va urma)

să mă mai întreb?!

Mâna stângace a cam uitat cum e să pipăi taste și ochiul pare că s-a relaxat prea mult în oceanul de verde provincial; creierul s-a dedat la alt program, mai liniștit, mai apăsat, ca o aritmie plăcută. Scriu, cu metabolismul încetinit la jumătate.
Scriu despre uitarea de blog, ca o uitare de sine.
Despre acest portmoneu electronic, virtual și încrezut, care, din lene multă și ca o formă de adaptare la vremuri, a luat locul binemeritat al hârtiei și creionului, vă aduc aminte. Sau poate că doar mie mi-a lipsit un loc de depozitare a umpluturii cerebrale. Nu știu! Cert este că din toate lucrurile pe care credeam că le fac bine, cel mai folosit și cu adevărat construit solid, ar fi văitatul; și nu țipete și sudălmi aruncate în stânga și-n dreapta spre posibilele cauze, și nici tristețe întrebătoare pentru alții, ci doar o gaură în mine și un oftat secret de urechile altora, în afară. Pentru toate! Pentru cine sunt și cine nu sunt, pentru ceea ce fac și mai ales ce nu fac, pentru ceea ce simt, ce ar trebui sau nu ar trebui să simt și nu în ultimul rând, pentru incapacitatea morală de a-mi lua inima în dinți și pe alții de gulere.
Mă uit la cei care pot și mă gândesc că ei poate doar vor mai mult. Mă gândesc la ei și-mi adun în minte toate lucrurile pe care le pot face eu: native, talente dobândite, studiu, memorie și învățarea din greșeli; și parcă nu e de ajuns. Parcă tot mai am muult până să-i ajung. De ce mă simt în urmă??
Într-o nefericită adaptare: „Dacă curajul ar fi pe toate drumurile, l-ar paște și măgarii”.
Nu știu, poate că doar asta lipsește...

veranda cu amintiri

De-aici se vede strada. Dincolo de ea sunt grădini, copaci și mai departe dealuri care își pierd vârfurile în cer.
Între ferestrele mari ale verandei din față, se înghesuie o bucată mare de lume. Pe tavanul ei au alergat verile calde, cu vînătăi în genunchi, ale copilăriei mele. Acum când au revenit fotoliile aici, m-a lovit pofta de nebunii ale unui pierde-vară.
Aici, timpul se oprea pe vremuri; acum pare că încetinește doar, îndeajuns totuși să îmi arate că lucrurile nu s-au schimbat atât de mult.
Aici stătea bunicul, vara, și își pierdea după-amiezele citind și explicând unui copilaș ce scria în cărțile lui; mai târziu, unui băiat, cum mergea locomotiva cu aburi pe care a condus-o; și bunica făcea cafele...

Acum, aici, stau eu, cu barbă și mustață, lângă un om cărunt care abia mai zărește, încercând din răsputeri să-i explic ce e ăla, calculator. Într-o scurtă pauză din lucru, mă duc și fac cafele. Doar pentru mine și pentru el. Bunica...nu mai bea cafea...

Prostia omenească sau De ce suntem imperfecți

Apa trece, dar uite că pietrele nu mai rămân; se duc cu ea în aval, rostogolite pe lângă bucăți de case, de poduri, de animale moarte, de vechi și foste gospodării, de gunoi. Asta le-a fost averea, agoniseala de-o viață a unora.

Și uite că viitura nu mai întreabă pe nimeni și nici nu are timp să se uite și să facă diferența între lucrurile pe care le „preia”: a luat de la bogat și de la sărac la fel; au fost case noi, finisate „occidental”, în culori țipătoare, cu un cat sau două, din bani aruncați; au fost cămine vechi construite și întreținute cu trudă și cu multe zile de post; erau și dărăpănături cu aspect de magazie, fără geamuri, reci și umede, pentru ultimii dintre localnici; uite că nici în acest caz gusturile nu se discută!

Totul se întâmplă ca un șir de ordalii bienale, chiar perene, unde dreptatea divină, supremă pentru cei prinși la mijloc, devine în gândurile lor de năpăstuiți, direct proporțională cu gradul de „păcătoșenie” al lumii prezente. Avansul tehnologic, încercarea omului de a deveni un al doilea Creator, lipsa unui simț al măsurii și bunei cuviințe, depărtarea omului de „cele vechi”, devin, pentru locuitorii zonelor atinse de calamități, presupuse cauze pentru dezastru; iar tot ce se întâmplă - o pedeapsă.

Făcând însă o retrospectivă a planurilor de protecție a zonelor de risc, propuse și aplicate de factorii de decizie, în ultimii ani, realizăm că toate aceste catastrofe sunt nu o pedeapsă divină, ci mai ales o serie de consecințe dramatice ale indiferenței omenești și lipsei de contact a specialiștilor cu realitatea palpabilă a terenului. Studiile despre aceste puncte de pericol s-au făcut de la București, din birouri largi cu scaune confortabile și calculatoare performante, unde așa-zișii experți, între o sorbitură de cafea, un telefon și un fum tras dintr-o țigară scumpă, au tras câteva linii pe o foaie, au desenat câteva tabele și, cu semnătura de încredere a șefilor, le-au trimis spre aplicare pe teren.

Din toată această pseudo-știință, ca suport pentru niște măsuri viabile de protecție, nu s-a aplicat la fața locului decât „filozofia sacului cu nisip”. Mormane (diguri?) întregi de astfel de saci, ordonați de neobosiții - pentru că mereu asta intră în atribuțiile lor - militari ai Jandarmeriei sau IGSU-lui, zile și nopți, reprezintă pentru aproape toată lumea, „cea mai principală” metodă de prevenire a inundării localităților (vorbind aici de cele câteva care au avut parte de un asemenea tratament). Cealaltă metodă, folosită cam peste tot și convenabilă pentru cei mai mulți fiind datul din umeri, a „neputință” și a așteptare a unei (alte) minuni cerești.

Nimeni nu vorbește despre ridicarea de diguri de mai mare anvergură, despre corectoare de torenți, de ameliorare a albiilor și modificare a cursurilor apelor mari, construcții care să apere pentru câtiva ani în plus respectivele zone; nimeni nu zice nimic de interzicerea prin lege a construcțiilor în zone cu potențial pericol de inundații, pe luncile râurilor, cu ofertă de loturi despăgubitoare, că doar există pământ destul în alte locuri mai sigure. Factorii de decizie preferă apelul la bunăvoința cetățenilor, ajutoarele neînsemnate și construcția anuală de case pentru cei afectați; preferă aruncatul banilor publici, în fiecare an, pe apa Sâmbetei (sau a Siretului etc.), decât folosirea lor corectă, în „devierea” pe alt curs, a dezastrelor.

Rămân în urmă, în fiecare an, cei care privesc după agoniseala lor de-o viață. Deși, în necazul lor, îl pomenesc pe Dumnezeu, în acest caz, înțelepciunea divină nu are cu nimic de-a face cu prostia omenească!

destul

Înmlădieri de trudă văratică în tot împrejurul. Verde spălat de ploi cu dorințe vechi și firești de uscare în cuptorul lui iulie, cârpit în joacă, mai peste tot, cu noroi proaspăt, de niște mâini copilărești fără dibăcie. Mișcări netălmăcite de nori aduși de vântoase de răsărit; mare război pe câmpiile odată azurii ale văzduhului; armii dolofane de cețuri pe vale; perdele vălurite de apă din cer curgătoare; zvon și ciripit între frunze; miresme dulci și jilave de crini, de trandafiri și de alte surate mai sălbatice. În rest, liniște.

Încă o sorbitură de ceai de pelin

Unii pot, alţii nu poate; unii face karate, alţii îşi ia şuturi în dos, când li-e lumea mai dragă. De la cocalarul sigur pă el, în orice situaţie, la dicstruşii ăia care mai şi gândeşte şi dă banii pă cărţi se cască o ditamai prăpastia de euroi şi merţane scumpe în două uşi. Ăştia din urmă se uită chiorâş, cam pe furiş la tricourile roz cu strasuri, la ochelarii cu vultur argintiu şi armanist şi caută prin cărţi o altă lume în care intelectualul e plătit mai bine.
Plasa de cârpă dintr-o mână şi cămaşa cu gulerul ros, dar alb, portmoneul cu desene vechi, prin care bate vântul sunt dintre însemnele unor oameni trimişi în ghetoul uitării şi indiferenţei, de nişte milogi în papuci de cauciuc, coloraţi direct proporţional cu nuanţa cât mai fumurie a limuzinelor în spatele cărora îşi ascund preţiosul vid.
Cei care tocesc "asfaltul" trotuarelor, cu cartoane sub ei şi în mână, sunt mulţi. Nişte mogâldeţe cu ochelarii zgâriaţi, care privesc în gol, cărora curentul de la metrou sau din intersecţie le mai smulge câte o şuviţă albă sunt cei pentru care prezentul şi viitorul le aduc grimase reci de umilinţă. Câţi dintre ei au citit mii de cărţi, câţi dintre ei au ridicat un centimetru de lume, câţi au facut din copii de lut moale, oameni?! Destui. Dar toţi primesc drept recunoştinţă uitarea celor pe care i-au ajutat şi care au facut din prostie act de bravadă!
Poate că totul ţine numai de noroc. Poate că ei singuri sunt vinovaţi de destinul propriu. Sau poate că lumea de azi pur şi simplu nu mai crede. Se înmulţeşte virusul puterii false, acaparate mult prea uşor şi reuşita celor care ajung sus mult prea repede. Românii se împuţinează, oamenii la fel şi presimt că se apropie ziua în care Ateneul o să aibă cinematograf, kfc şi cafenele la ultimul etaj; pe sub cupola de sticlă vor mişuna gândaci burtoşi şi negri şi melci cu cochilii decapotabile...
Sau poate e doar unul dintre visele mele urâte...




© V. Mihă

Eu şi pletele ei

Remarc etilismul unor gesturi care nu-şi au rostul într-un pahar PLIN cu nişte apă... Mai rău e că din tine pornite, mişcările scurte şi atotcuprinzătoare nu ştiu măsura lor...şi-ţi aruncă în tulbureala vocii, gânduri...
"Un fapt fără importanţă, mă poate face să sper"
Acea credulă atingere, doar două degete, atât, trage după ea angrenajul unui tot fără părţile esenţiale. O măturată şi mârşavă atingere, căutându-şi moartea printre unghiile colorate puse în joc, printre golurile dintre două poze...
Nimic nu poate cimenta mai adânc decât nişte nişte degete străine şi împreunate!

Stele şi noi

Bucureştiul e o gaură neagră care suge parcă tot ce e mai nostim din fiecare. Oboseşte şi nu lasă nimănui loc de întors. Poate dau doar vina pe el, pentru găurile din mine. Deşi parcă prea îţi întinde tava cu de toate şi ţi le ia chiar când începe să-ţi fie poftă şi să salivezi mai tare. Oraşul ăsta e ciudat prin sine însuşi.
Ca să fii liber aici, trebuie să te uiţi în sus într-una dintre serile senine. Căutând cu privirea, îţi dai seama că sunt aceleaşi stele, pe un cer puţin schimbat de luminile cernute printre crengi şi prin ochii oamenilor; la fel cu cele pe care le-ai ştiut şi în prima noapte a fiinţei tale; atunci când, fără să mai ştii acum, ai simţit, mai mult decât văzut, că lumina se împuţinează până la nimic şi că nu te mai poţi agăţa decât de respiraţia caldă care curge peste tine de undeva. Sunt aceleaşi micuţe puncte luminoase care ţi se mişcau în privire, în prima secundă a primului somn. Parcă asemenea licuricilor din cer, care ţi se zgâiau printre genele aproape îngemănate şi crude, când povestea bunicii parcă nu se mai auzea bine, când apucai să mai simţi doar pătura de lână roşie şi aspră cu mirosul ei de naftalină şi de nepurtare, care te zgâria, când luna era prea departe ca să-i poţi stinge lumina cristalină cu care te mângâia, adormindu-te...
Sunt stelele pe care le numărai cu sârg în anii copilăriei, le făceai ghem în pumnul mic şi le aruncai din nou în văzduh...La care te-ai uitat seri de-a rândul tremurând, primăvara, ascultând doar vocea...lui, părintească atunci, groasă dar plăcută, cu care ţi le desena în constelaţii şi galaxii...
Sunt stelele între care ai văzut-o prima oară pe Ea; şi cele care ţi-au luminat primul sărut...
Sunt stelele după care căutai mereu un dumnezeu care să te ajute să mai speri...
Sunt cele care îţi arată drumul spre casă în serile de răcoroasă singurătate...



© V. Mihă

puţin şi îngroşat despre un oarecare câine într-un lanţ Oarecare

E bătrân.
Îşi lasă peceţile labelor reumatice pe noroiul mucezit dinaintea coteţului; din când în când îşi mai schimbă locul, după vreunul dintre picioarele care îl mai dor. Se răsuceşte trist de pe o parte pe cealaltă, ascultând, în tihna vârstei, zdrăngăneala ruginoasă a lanţului, pe care acum numai obişnuinţa i-l mai ţine atârnat.
Acum mult timp, oţelul zalelor zornăitoare şedea ca o podoabă pe gâtul lui...Era vânjos şi aprig la bătaie. Laţele albe de pe frunte i se săltau la fiece mişcare; urechile prindeau orice pas străin; nasul ştia fiecare iz al universului său. Tuturor le răspundea cu ură; ura unui prizonier în faţa libertăţii necondiţionate; ciuda, ca o explozie în suflet, a unui supus loial şi priponit, înaintea unei mulţimi de duşmani gata oricând să sfâşie tot ce îi era lui mai drag...O nelinişte adâncă îl apuca şi se arunca ca un apucat în lături, până ce salba zăgazului greu îl trăgea îndărăt ca o mână. Gâfâia sub strânsoare şi, cu limba atârnândă, murseca fierul până la sânge. Îşi trăgea sufletul câteva clipe şi iar se zbătea. Voia să tragă după el tot drugul de oţel de care era legat, să netezească toate opreliştile gardurilor şi să rupă cu sete câţiva câini.
Era curtea lui. Era stăpânul temut pe toate grădinile care îl împrejmuiau pe trei părţi. S-ar fi aruncat la gâtul oricărui străin ce ar fi cutezat să arunce vreo privire spre domeniul lui. Plescăia din limbă, gustând ca-n vis sângele tuturor orătăniilor care îl aţâţau cu strigăte: al pisicii care nu-i dădea pace zi şi noapte şi a celorlalţi de-o fiinţă cu el, ce îi călcau stăpânirea cu bună ştiinţă. Dar lanţul cădea greu şi tare peste vâna lui asemenea.
Erau zile întregi în care nu se atingea de nimic; erau nopţi pline de vise vii de răzbunare. Răsăritul îl prindea aţipit de-a-n picioarelea, cu un mârâit neterminat pe bot. Era tânăr. Nopţile în care stăpânul îl elibera, erau o desfătare. Înconjura curtea mare cu privirea şi sărea dintr-o dată, alergând spre fiecare colţ, mârâind la fiecare adiere cu miros cunoscut. Se aruca în salturi spre poartă, lăsând în urmă bucăţi zburătoare de noroi. Se plimba de-a lungul gardului de ţambre, o lua pe fiecare la rând, voind să le simtă pe toate ca ale lui. De acolo, spre capătul dinspre grădină, spre curtea păsărilor, spre casă. Când obosea, se întorcea încordat spre coteţul lui de lemn văruit, mirosind a pământ şi a putregai, şi sucindu-se pe coadă spre drum, lătra fioros şi tare la orice duşman închipuit de întuneric, ce ar fi cutezat să se apropie. Auzea fiecare zgomot, cunoştea fiecare apăsare de paşi. Şi nimeni nu cuteza să-l provoace. Acum, liber, era un tiran peste propria lui singurătate. Un ostaş fidel fără combatanţi pe măsura lui...
Era tânăr.




© V. Mihă

Zgomotul ieşirii sufletului din trup

Ultima mea dorinţă
Ar fi detestată de oameni
Şi cu neputinţă
De îndeplinit.

Aş fi tâmpit,
Dacă neasemuit de iubita vrere
S-ar vinde pe un infinit.

Cel mai mult,
Din această viaţă rămuroasă,
Aş lua un tumult;

O răcoroasă dimineaţă,
O adiere dintr-un vânticel suav,
Cu glas de gheaţă.

În ultima clipă aş voi
Să mă pot spovedi oricui;
S-ajung să spun oricui
C-aş mai trăi!

Muravey sau epilog la o suspensie hidraulică

Mă gândesc din când în când şi la unele care nu mi-au prea mers la inimă primăvara asta. Mă gândesc la o vienă pe care nu am mai văzut-o de ani buni şi la norocul, sigur norocul, unora.
Îmi aduc aminte că era odată un Muravey. O ciudăţenie de mototricicletă cu care ăia de prin pustiurile Rusiei îşi cară din ce au nevoie; mai era, parcă, şi câte o plimbare, ca un răsfoit de album, prin Bucureşti; o sumă întreagă de discuţii pe teme liber-alese, cu nuanţe de filozofie mecanică, de geografie unsă cu lichid de frână, sau de explicaţii ale unor vagi nelinişti inginereşti.
A fost de câteva ori şi o chitară; un zdrăngănit copilăresc ale unor imnuri de voinicie; sau un fluier, sau nişte jambiere de blugi...
Sunt acum, toate, motive de distracţie englezistică pentru unii care, fără să-i jignesc, nu ştiu dacă au habar de ce înseamnă toate astea...O veni, dară, şi vremea când, pe tavanurile înalte, va mai zbura un Antonov 225!
Gândeşte româneşte!!!

Veselie fără E-uri

Iarna pare că s-a predat. Şi-a tras ghearele ascuţite, de gheaţă, inapoi în pernuţe şi credem că ne-a lăsat în pace cu atacurile sale repetate. Parcă anul ăsta a fost mai sălbatică şi mai rea decât ne obişnuise în ultimul timp. Zăpezile neterminate care ne-au înghesuit atâta timp prin case, care au făcut din oraş o baltă de mizerie semi-îngheţată, ca subsolul unei uzine, s-au hotărât să-şi vadă de treburile lor. Dintr-un soare palid şi fricos, cam scump la vedere tot amarul ăsta de timp, s-a născut acum un glob misterios şi mare, la care, zile nenumărate, nu te poţi uita; ne luminează mai devreme dimineaţa şi se culcă seara tot mai târziu, ascunzându-şi strălucirea în zdrenţele umede de cer, între nori de purpură care curg pe orizont ca o apă. Se cheamă că a venit şi primăvara.
Aşa, ca-ntr-o dimineaţă, ne-a trezit cu grauri prin vârfuri de copaci, cu cântec înnebunitor de mierle, de piţigoi, de măcălendrii, parcă toate păsările cerului s-au adunat doar ca să ne îmbete sufletele de drag şi bine. S-au desfăcut mugurii pe pomi ca nişte lacrimi verzi, trădând viaţa din aparenta uscăciune a cojii zgrunţuroase, s-au umflat în pene, şi stau să plesnească de mândrie primăvăratică şi de căldura leşioasă de martie. Răzoarele s-au albit de ghiocei şi s-au îngălbenit timpuriu de narcise, au ameţit lumea cu amorul parfumului lor zambilele şi grădinile se descheie la năsturaşii hainelor cenuşii şi prăfoase.
Rotocoale de praf te învăluie dacă ieşi pe stradă, te îmbie ţigăncile cu flori alese, cu tot soiul de alte nimicuri spre vânzare stau oameni pe lângă drum, pe trotuare. Baladele picamărelor scoase la mâncat de asfalt stricat îţi dau impulsul de ridicare la viaţă şi de enervare; lumea se înghesuie pe străzi furând raze de lumină cu fiecare clipire; e parcă o schimbare...Parcă zâmbete se înnoadă mai uşor, parcă oamenii trag a râs şi a veselie. Deh, e soare şi cald, s-au mai subţiat hainele, s-au mai deschis la culori şi parcă-ţi vine să mângâi un umăr golaş de piele albă şi parfumată, prin Herăstrăul de seară, şi el parcă înviat ca după un somn lung. Simte până şi bucureşteanul calculatorist şi veşnic ocupat, că mai există nişte viaţă prin jur, că se mai trăieşte şi pe afară.
Şi uite aşa, nu-ţi mai vine să mai faci nimic! Să fugi doar în provincie, cică "la ţară" şi să pierzi timpul o zi întreagă pe afară. Sau în grădină, cu mâinile sub cap, privind la norii care se fugăresc pe deasupra...

balada celor deveniţi

Ţambalul zice vorba lui...subţire, cu ecouri surde şi dulci...zang, zang, zang...
Scripca lucioasă de lac şi purtare, înfundată în golul umărului uscat şi osos, îşi ascunde, parcă, strunele sub puterea ascuţită a arcuşului şi scărţâie lung o muzică veche, bătrânească.
El zice. Zice o poveste de demult.
Ai spune că vorbeşte într-o doară, sau că îl tulbură dureri din tinereţile sale...L-ai pune într-un amfiteatru grecesc de la început de lume, cu o piele de ţap pe el...
Zice înainte un cântec de odinioară; faldurile unui chip trecut tresaltă la fiece vorbă, vocea îi alunecă şi se întoarce după o notă mai înaltă, chipul deja taiat de ani se strânge şi se suceşte după melodie; numai ochii, ei singuri spun ceva de timpul pe care cu greu îl mai aduce între oamenii ăştia,cei din urmă. Ochii lui cenuşii de timp scânteiază,vorbind de istorii dintr-o vreme care nu mai e, sau poate nu a fost niciodată...Spune încet de un haiduc închis, de o maică bătrână şi de un vodă care cine mai ştie când a fost stăpân peste ţări şi norod...
Mai apleacă o ureche spre ceteraş, spre ţambal, îşi trage sufletul o clipă şi începe să zică de un cal năzdrăvan şi de şerpi ca balaurii...
Toate astea au fost odată. Într-un timp care făcea omul să creadă în înaintaşi, să-i aducă aminte de începuturile sale, de sufletul său cel de demult, demult şi acum uitat, de virtuţi de puteri şi de basme...Or fi fost poveşti toate...
Dar toate ţin de ceea ce am fost, indiferent dacă ne place sau nu. A nu le lua în seamă sau a ne face chiar că nu au existat, face din noi nişte oameni fără trecut şi deci, fără identitate...

Iară şi iară...să mai fumăm câte-o ţigară! Aaamiiin!

De câtva timp, sâmbăta pe acasă mi-e teritoriu necunoscut.
După ce mă afund bine în noroaiele Bucureştiului sau mă spăl de păcate în "zona Marilor Lacuri", care se întâmplă cam peste tot prin comuna-capitală, după ce mă înscriu la schi-fond pe mormanele de zăpadă sărată, o blestem în gând pe mademoiselle Bardot, să se ducă dracului cu toţi câinii comunitari din România, mai injur pe aia de la CFR, cu întârzierea lor cu tot şi ajung în scumpa mea provincie, adică acasă! Cam pe vineri seara, ca orice student conştiincios şi fără bani, care nu are cu ce să mai petreacă şi uichendu' la capitalie.
Doi paşi şi sunt acasă. Asta din urmă, la fel de sobră şi goală, mă întâmpină călduros, cu pereţii ei scorojiţi şi vechi. Îmi vine să-mi iau câmpii! Mă uit însă în jur şi-mi dau seama că nici de din ăştia n-am bani, aşa că stau cuminţel.
Scârţâie telefonul imediat ce intru; abia îl găsesesc şi aflu apoi, pe larg, într-o poziţie incomodă, "ce facem sâmbătă!". La munte sau prin împrejurimi... în apropiere; mulţi?... vreo 5-6; la cât... păi dacă tot mergem aproape, hai să fim boieri...pe la 11! Gata amănuntele.
Şi legănat de vise "ca pruncii-n postavă", pe nesimţite trece noaptea. Mă trezesc de zgomotul unui crăpat de ziuă violent şi hop, la cafea. Mâncarea nu e bună la ora aia...Intră cafeaua ca uleiul la ambielaj şi tigara ca o cheie tubulară de 8 când faci aerisirea la frâne de Dacie; în jur se lasă fumul dens în plăpumi albastre şi toxice; mi se înnoadă gândurile cu el şi ajung departe, departe, cam pe unde se întâlnea fata împăratului cu voinicul să facă prostii de poveste, totul curge lin...Ţârâie iar telefonul! "Băăă, trezeşte-te!", zice unul; mai să adorm de tot în cafea. Mă trezesc definitiv şi după toţi dracii pe care îi pun pe bocancul la care nu găsesc perechea, termin toată corvoada îmbrăcatului de dimineaţă şi plec.
În staţie, e alimentara de cartier. Rang înalt pentru un magazinaş care dă alora din zonă de toate, în special ţuica proastă, fără de care cred că s-ar stinge o întreagă categorie socială. Lumea, la pâine. Am parte de ocheade de la toate babele care işi aduc aminte de bărbaţii lor în tinereţe; bărbaţii se uită ciudat: "Unde dracu' s-o mai fi ducând şi ăsta!?", cunoscuţii dau bună ziua, se uită chiorâş şi trec. Vine maşina. Maxi-taxiul relaxat, şoferul ciufut: "Şi sâmbăta...!", eu pornit pe fapte mari nu-l bag în seamă - îi arunc cu aceeaşi scârbă banii şi mă aşez. Vine staţia mea - cobor. Alţi ochi, ceva mai feriţi, se uită atent. Acelaşi eu - nu-i bag în seamă.
Ăştia întârzie. Ca de obicei tot fraierul a ajuns mai devreme! Mă uit în jur, puţină lume; mulţi bucureşteni treziţi pentru plimbarea fiţoasă de dimineaţă, se umflă la fiecare băltoacă şi la orice porţiune cu noroi, aducând critici edililor (cărora oricum nu le pasă, dar asta e altă discuţie), şi plimbându-şi burţile deocheate cu graţie de balene pe uscat. Parcă ţi se face silă...
Hai că ajung, într-un final apoteotic, şi ai mei. S-au făcut "ai mei", tot din peregrinări târzii ca asta. Unul mai pregătit ca altul: polare, impermeabile, parazăpezi, tehnică foto, ce să mai, ca la Breaza! Ba se mai trezeşte câte unul cu binoclu sau nu ştiu ce chibrituri rezistente la vânt, deh, "de supravieţuire". Eu cred că ne-ar trebui din astea când mergem printre ai noştri, nu în sălbăticie, că ele, bietele animale, n-au nimic de-a face cu carnea noastră preaplină de E-uri...
Aşa, bine înhăiburaţi, plecăm!
Pe unde şi cum...eh, asta e, din nou, altă discuţie!

pentru cei noi

Ne regăsim în încercările altora.
În dorinţele lor de a fi mari, de a se picta întru înţelegerea noastră.
Lumea lor mică e un prilej de a nega ceea ce am ştiut până atunci şi de a redacta un manifest împotriva celor care nu vor să îi accepte.
Va să îi ajutăm să devină atât cât îşi doresc, poate ceva mai mult...
Căci poezia unor locuri de demult trece cu noi şi nu mai avem decât câtiva bolovani de care să ne ţinem.
Toate bune lor!

Ascultaţi!

Merg.
Merg adeseori la Sinaia. Şi drumul spre Peleş este una dintre potecile mele favorite. Pe ea, spre el, mă întâmpină deseori fel de fel de kitsch-uri; "tradiţionalul românesc" făcut în China, românescul comercial, turistic, arta - strădania unor oameni, mult prea scumpă.
Pe Valea Peleşului mă întâmpină nişte străini care vor să-mi vândă o românie care nu există.
Tot pe aici, vara, un singur loc mă face să ma opresc: singuratic faţă de haita celorlalţi, un om aruncă în nai tot sufletul lui. Poate că pădurea răcoroasă de brad, liniştea acelor meleaguri sau susurul apei Peleşului mă face să trag a visare şi a basm; poate că am imprimat în inimă muzica unui "noi" al nostru; poate că vreau ca versul trist şi voinic care se strecoară prin tuburile mici ale naiului să fie al meu şi să mă încânte. Poate...
Sigură e, însă, tresăltarea pe care o simt când, în pădurea bătrână, printre două tremure de apă vioaie, se mlădiază ca nişte clipe,note fugare, suflate încet, ca nişte ecouri de peste timp...

Din noroi, către ceruri

Era pustiu drumul spre Gura Diham, in dimineața rece, albastră.
Din înghesuiala unui micro-Tico, care abia, abia ne-a adus până la Bușteni, acum ne simțeam liberi căci aveam toată lumea în care să ne întindem tentaculele. Păi mai era și-un pospai de zăpadă înghețată care scârțâia pe sub bocancii noștri, păi și o mare de chiciură pe la vârfurile copacilor înghețați într-un timp al lor și într-o nesperată liniște; deasupra tuturor, stăteau măreți și singuri, Bucegii - cenușii, colțuroși și încărunțiți pe fruntea lor de stâncă.
Pe sub toate astea, eram noi, care mergeam vârtos, înghițind sub bocanci felii mari de drum.
Din spate, începu a ne privi îndoielnic de reușită, soarele, ciudat de vesel pentru un început de ianuarie. Noi transpiram, lăsând în urmă dâre de abur cald și moale, ca o ceață minusculă.
La cabană, la capătul drumului celui ușor, nu era nimeni. Era prea devreme pentru ștabii de București, să vină și să strice dumnezeiasca ordine pe care noaptea dinainte o așezase peste toate, învăluind acea bucată de lume într-o tăcere sălbatică și totul rămăsese ca un instantaneu uitat de timp. Ne-am oprit o clipă - două să ne programăm circuitele pentru urcușul viitor.
Am lăsat în urmă Gura Dihamului, plombată de gunoi și „rustic”, cu gîndul la vârfuri mai înalte și mai demne, spre Poiana Izvoarelor.
Poteca era lină, noi încă voiam. Pe marginea ei și în tot împrejurul, pădurea își desena clar povestea ei de iarnă, negru pe alb, la propriu. Zăpada și mai mare înghesuia molcom fagii, în toată lungimea lor, iar ei, cuminți, o primiseră ca pe o coroniță de premiant, în jurul crengilor; brazii arătau ca niște peruci de lorzi englezi - poate ceva mai curate. Visul nostru era la fel de alb, poate ceva mai vesel, dar tot la fel de tăcut; spinările mai îndoite și mai ude, aburii mai deși în jur, picioarele mai moi. Nici nu băgam de seamă, însă, că cineva ne urmărea mereu. Din stânga noastră, stâncile aproape verticale, aspre, ale Coștilei, aveau o căutătură sălbatică.
Se vedea printre crengi seninul. Vârful era aproape. Atât de aproape că după câteva minute, pădurea s-a terminat brusc și ne-a lăsat singuri într-o altă lume.
Adevărata poiană a izvoarelor era uscată. Un pustiu alb, ca o sală de dans, bătut în cuiele unor brazi de gheață, care înțepau, parcă, cerul cu vârfurile lor obraznice. Și abia după ce am lăsat în urmă de tot pădurea, am văzut raiul pe care muntele ni l-a întins pe o tavă înzăpezită și limpede. Eram prinși între ciocanul alb al pământului de iarnă și nicovala văzduhului azurit, ca într-o poezie desenată.
De acolo, din vârf, soarele asuprea cu atingerea lui totul. În dreapta, aveam umărul de nord al unor Bucegi, așa cum nu îi mai văzusem decât prin fotografii; înainte se desfaceau bucăți zările, către infinit, în straturi cenușii de munți și de vârfuri amețite de zăpezi și de cețuri, până către bătrânele cătane ale Baiului și Ciucașului. Aproape că nu mai știam unde suntem.
Noi eram mici, cu impresia de stăpâni asupra măreției dumnezeiești; efemeri între mileniile de perfecțiune care ne înconjurau.
Ne-am plecat înaintea lumii și am coborât cu inimile strânse de puținul pe care îl puteam înțelege!

gând despre noi

Din câte versuri e făcut un singur om...din câte tristeţi...din câte muzici nemaiauzite.
Din câte munci şi doruri...şi câte şi mai câte iubiri...şi alte doruri neîmpărtăşite...
Omu-i micuţ şi fraged şi cam pătrat la mintea lui cea puţină;
Omul e orb.

Paharnic al unui destin care-i scapă în cupă din ce în ce mai multă otravă,
Beţiv al unor căi încrucişate şi aspre, dormitorul unui suflet neastâmpărat...
Un marinar care spală josnic puntea, înălţat doar de fiorul depărtărilor care îl înghit, de mirosul sărat al zării care nu se apropie niciun moment de el...

Omul e un Sisif vesel, cu muşchi din cel mai prost şi mai tare oţel...Un hău în care se răstoarnă frici şi bombe de amintire. Cenuşa palidă şi aproape stinsă a unei dumnezeiri primordiale, pe care Universul o risipeşte ori de câte ori are ocazia. Omul e o armată de îngeri decăzuţi, indărătnici şi neghiobi...

...şi totuşi...

...Omul e cea mai dorită făcătură, omul e soarele care îmbină sau distruge, o bucată neterminată de infinit, trimbiţa unui triumf, tremurul unei creaţii, cuvântul gol...Omul e cel mai frumos miracol al voinţei!!!