Închinată soarelui zi, a fost cea de ieri...
M-am trezit ca dintr-o alergare și în oboseala unor vise tiranice, am deslușit în dunga galbenă ce mijea deasupra draperiei, un răsărit copios ca o masă de duminică; scurt a fost momentul de lenevie și m-am și trezit atârnând de pervazul ferestrei deschise, cu ochi împăienjenați, gustând din grămăjoara de lumină portocalie atârnată de orizont. Cerul se deschidea într-un albastru tăios și iute, iar scamele norilor de deunăzi cine știe prin ce zări își purtau umbletul. Peste posomorâtul toamnei zdrențuite chip, luceau aurii ultimele frunze și în dogoarea lor târzie se scria soarele ca într-o oglindă zgâriată, bătrână și mută. Am înghițit între răsuflări scurte, bucățile slăvitei dimineți de sâmbătă!
Clipa de răgaz somnambulic s-a risipit repede, între cafele, fumuri, mâncări, rucsaci, cuțite, pălării și altele cu trebuința lor, când am ieșit repezit pe poartă. Scurt, mașină, scurt, întâlnire, grabă mare spre gară și spre trenul care nu binevoia niciodată să ne aștepte. Din toate părțile ne înconjura sfătoasă dimineața, iar noi rupeam sub bocanci bucăți mari de drum, răsuflând ritmic sub rucsaci, ca niște melci sub o casă întreagă.
Noi cunoștințe, noi nedumeriri, mari speranțe de reușită.
Ne înghesuie personalul în pântecul lui renovat, de sub care răsar chipuri tinere cu poftă de înălțimi, copii fără vlagă, muncitori plictisiți de-o sâmbătă fără liniște, pensionari aranjați,...țigani cu mături! Ne-am găsit și noi locul într-un sfârșit, lângă ceilalți doi coechipieri, dormitând vlăguiți de chermeze și chiolhanuri întinse până la ziuă. Bucuroși de vorbă cu toții, ne pierdem printre explicații și planuri organizatorice, ca niște secretari de comitet, toate picurate dar, consistent cu glume, zâmbete și subînțelesuri. Trenul ne leagănă încet printre munți, gândurile zboară spre locuri dragi, cu poteci colțuroase, de stâncă.
Se face Bușteni. Ne strângem catrafusele și schimbăm confortul pe eficiență. Toate la locul lor, rucsacul, polarul, apa, voia-bună; toate în reglement! Mai pui o zi intreagă de umblat pe munți și se face rețeta optimă de slăbire.
În spatele Silvei din Bușteni, destinele se împart în două: ale celor subțirei sau cu voință, ce cară cu sârg și fără explicație rucsaci în spate, mănâncă conserve, beau apă de izvor și vor să apuce să-și vadă nepoții și să le povestească despre cărările muntelui, și cei care aplică dictonul „trăiesc, ca să mănânc”, „cea mai bună salată, tot friptura” sau „merg la munte (sic!), nu pe munte” și la care se poate admira răbdarea supraomenească de care dau dovadă stând la cozile imense de la telecabină! Slavă Domnului, totuși, că nu te întâlnești cu șlapii (vara), pantofii cu toc și abdomenele lor proeminente pe potecă!
Ne-am aruncat fără prea multe gânduri în breasla primilor și ne-am trezit suind pe spinarea creață de păduri, printre armate de fagi despuiați, printre ascuțișuri de brazi și geamăt de pâraie, spre potecile cele de sus ale muntelui; toamnă târzie, de noiembrie, fremăta prin vaioagele pline de frunză, învelind în păreri de rău spetezele înalte de stâncă, îngălbenită întru somn și tăcere. Spuza aprinsă a zadelor lucea în poleiala unor raze venite de tot mai departe...Cabluri și lanțuri sugrumau ruginit scările de calcar, iar noi mergeam cu sufletele pline spre vârfurile ascunse în albastrul golit de nori, al cerului.
Cabana din buza Văii Caraimanului, era la locul ei. Atârna, aninată de cabluri, între crestele cernite și prăpastie, ca un vultur în dilemă. Pentru noi, însă, era raiul promis; cel cu prilej de odihnă, de înfulecări și de filozofii cu burta plină. Alții inaintea noastră, vasăzică obosiți tare, erau deja la momentul filozofiei, cu berica la îndemână. Noi, după ei; fără berică, că pe munte strică, lasă nu ridică! Pe noi de fapt, după ce am reușit să descoperim linia orizontală, nu ne-a putut ridica decât apropierea unei înserări vremelnice, și drumul destul până jos; restul, nu!
Și ne bătea oblu soarele de după-amiază și ne clătea rece vântul de Brumar...și era bine...
(va urma)
