Licăr alb de mii de stele umple cerul infinit.
Umerii nopţii de vară prinşi în cuie de argint.
Noduri mici în pelerina întunericului orb.
Diamante lucitoare prin întunecatul colb.
Luna şovăielnic iese dintre dealurile gri,
Desenând cu trupul norii în lungi panglici aurii,
Ce se-ntind, tăind văzduhul, tainice, nemuritoare,
Ca un stol bălai de îngeri cu aripe călătoare.
Timpu-n scârţâit de greieri îşi deşiră lungul fus.
E târziu şi-n nemişcare tot pământul doarme dus.
Visuri tainice şi doruri se preumblă printre văi
Şi se scurg pe rând prin case, lăsând suflete-n văpăi.
Prin tăcerea de-ntuneric, numai vântu-i călător,
Aducând în zbor o boare cu miros ameţitor:
Crini albi cu potirul mare, trandafiri cu straiul tâmp,
Sau din umede poiene, miresme de flori de câmp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu