despre mine, cu sinceritate

Peste mine curge o lumina care se intrerupe doar de mana mea stanga. Degetele, ca niste flamuri colorate, nasc pe pereti umbre de zmei neinchipuiti si desi si se desfac pe rand intr-un evantai de intuneric peste neaua tencuielii reci si grele. Nu mai am unghii sa mi le numar si sa spun cate degete am ; or fi atatea cate sunt sau poate chiar mai multe. Cine stie daca sunt aceleasi ?? Eu, eu sunt o unghe murdara a unei biete falangi rupte de prea multe neajunsuri si griji. Miscat de mana care ma sustine, eul meu care creste continuu se deosebeste mult de unghiile celelalte : este mai el.

Noi toti suntem niste dosuri de lumina crescute din nimic si intinate de insasi stralucirea care ne naste. Raze ale unui soare fara de raze, ultravioletele in niste lentile de ochelari scumpi, imaginea unei oglinzi convexe, spatiul dintre doua momente, asta suntem noi…

In mine e un ghem de dorinte fara nume si forma, care se vor scoase afara ca niste prizonieri batrani de carcera. As vrea sa scriu ceva coerent si ma lovesc tocmai de peretii unui tipar. Ce e in mine nu are dimensiune, nu exista, nu respira, nu plange ; ce e in mine se zbate doar ca un fat, ca o indoiala intr-o minte tare cu inima slaba. Ce e in mine ar vrea sa iasa afara si mi-e teama ca de ar iesi ar rupe cu sine zagazurile creierelor celorlalti ca niste unde de radiatie prea intensa.

M-am desfacut intr-o zi dintr-o reflexie a parintilor. Am aparut ca o adiere de vant pe un geam deschis, ca o ploaie care te surprinde, ca un ghem de frunze verzi, neabatute in cresterea lor de nimic. Dumnezeul mi-a fost dat pe urma.

Mergand mi-am dat seama ca sunt mai colorat decat umbra mea.

Miscarea urmatoare mi-e greu de descris.

Locul meu.

Voia.

Voi.

despre plecare

Se desfăcea iarăși o dimineață rece și cenușie peste o capitală asemenea. Același zvon neplăcut de mașini și tramvaie intrate parcă pe geam; aceeași bucătărie înghesuită și murdară în care mă simt și acum străin; același apartament ca o dungă de unt între două felii de beton.
Beam cafeaua cu o doină de jale în cap, care se desfăcea în unde lungi și-n ecouri la fiecare sorbitură; simțeam caimacul gros, plin de zaț și vedeam cum se așază grunjos pe dinți. În semiîntunericul din cameră se grupau amenințătoare umbrele armatei de vase nespălate, iar resturile de pe ele dădeau valuri de miros înțepător, saturat și dulceag ca o antiaromă a bucatelor delicioase de cu seară. Parcă ședeam într-o pubelă: înghesuit, fără aer, fără lumină, fără loc pentru gânduri.
Caut telefonul printre valurile de fum gros și-i opresc soneria întârziată. Răzbește din el, când îl așez inapoi pe masă, alt zgomot și-mi dă de înțeles că nu eram singurul fără somn. O voce pițigăiată mă anunță telegrafic de hotărârea pe care alții mai pragmatici o luaseră pentru ziua abia începută de sâmbătă: munte!
Mă pierd în șuvoiul de gânduri și scheme pentru puțin timp și-apoi mă desfac precum o tornadă spre camera mea, unde zac întinse pe jos, dar domesticite alte umbre. Văd patul și mă lovește gandul leneș de a mă arunca înapoi și de a-mi mai pierde câteva ore din viață în tovărășia lui de handicapat motor, resemnat total față de o revenire în simțiri. Am petrecut alături de el cele mai statice momente din viața mea, cele mai relaxate și mai rupte de viață clipe; și totuși dimineața asta trebuia să-l părăsesc. Trebuia să dau și muntelui tributul lui de vlagă și de inimă.
Adun în cap toate cele trebuitoare și-apoi le așez la loc de cinste pe cele de luat după mine, de care, după o căsnicie lungă, lungă, nu pot defel să divorțez. Se împlinește rucsacul, înfulecând în pântece lucruri cu toptanul, de care va să-i fie mai încolo rău și să le scuipe afară, pe rând și cu atenție în parcursul urcușului și opririlor.
Afară se deschide încet lumina peste București și-i dezvelește pe rând bucuriile și sărăcia, deznădejdea, aglomerația și foamea de zgomot și bubuială; se amestecă în nuanțe de gri blocurile și străzile, și toată întinderea de acoperișuri scoate la iveală rânduri-rânduri cușmele ruginite de tablă rece, periferică. Ferestrele învie pe rând în clipoceli de lumină electrică și scriu în dosul lor ochii căzuți de oboseală și somn ai locatarilor treziți în fiece dimineață prea devreme. Se vântură printre crengile copacilor puțini niște ciori și scuipă cu țipete funeste pescărușii prin cer, chiriași insolenți și gunoieri ai vazduhului de capitală balcanică.
Mă bucură plecarea mea. Mă incită gândul unei viitoare dimineți crescute pe pereți de bârne sub stânci. Aștept cu nerăbdare un răsărit în care să pot vedea soarele ridicându-se și nu doar o lumină cenușie și crescătoare, anemic surogat de frugală frumusețe. Mă gândesc, coborând scările, la treptele de calcare și licheni călcate vioi sub tălpile tari și fragede ale bocancilor. Văd parcă în fața-mi tăișul dezmierdat de cer al înălțimilor și culoarea adâncă a ierbii; am în nări mirosul de sudoare și de flori de munte, broșa soarelui în piept și piatra rece în palmă.
Mă rup încet și gol de orașul trist și mut, mă depărtez de zgomotul citadin și mă duc să caut muzica...