Se lăsase ceaţa peste Bucureştiul de azi-dimineaţă; înaintaşul României în faţa lumii întregi s-a plecat, aproape de prânz, în faţa unei ţări libere şi aproape întregi de abia nouăzeci şi unu de ani.
S-a adunat lume însufleţită de pornirea celei dintâi zile a iernii celei noi, înfrigurată şi tulbure; mişcătoare şi treierate mulţimi s-au amestecat între convoaiele militariceşti, verticale şi cinstite, înnobilate de măreaţa lor misiune încă de dimineaţă, prea devreme pentru tot ce aveau de exprimat.
Şi s-a tulburat, mai apoi, cerul şi pământul, s-au speriat toţi cei fără de aşteptări şi înnămoliţi de incertitudinea prezentului, s-au zburătăcit stolurile de ciori ale începutului de decembrie: am tresărit cu toţii la cele douăzeci şi una de salve de tun; ...şi parcă ne-am trezit!
Deşteptaţi, parcă, din încrengătura de crezuri, ostaşii noştri, aproape adormiţi de atâtea avanpremiere şi şuvoaie de ordine, au pornit a se scurge, în formaţii timide, pe sub un arc al unui triumf ce nu mai aparţine prezentului, prin faţa unui simulacru de tribună oficială, înghesuită de nişte cvasiconducători în care nimeni nu mai crede. Se colora pal, din toate nuanţele vajnicilor noştri apărători, un miez de suflet românesc, pentru care, în nostalgia celor ce s-au scurs, cei bătrâni lăsau să le scape dintre gene câte o lacrimă.
Nişte zâmbete crude şi firave de pe margini. Nişte drapele mici, micuţe, fluturau întregi, negăurite la mijloc, în nişte mâini incerte, de copilaşi.
Mulţi ani, Românie! ...spus cu juma' de gură...de cei sătui de vorbe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu