Iarna pare că s-a predat. Şi-a tras ghearele ascuţite, de gheaţă, inapoi în pernuţe şi credem că ne-a lăsat în pace cu atacurile sale repetate. Parcă anul ăsta a fost mai sălbatică şi mai rea decât ne obişnuise în ultimul timp. Zăpezile neterminate care ne-au înghesuit atâta timp prin case, care au făcut din oraş o baltă de mizerie semi-îngheţată, ca subsolul unei uzine, s-au hotărât să-şi vadă de treburile lor. Dintr-un soare palid şi fricos, cam scump la vedere tot amarul ăsta de timp, s-a născut acum un glob misterios şi mare, la care, zile nenumărate, nu te poţi uita; ne luminează mai devreme dimineaţa şi se culcă seara tot mai târziu, ascunzându-şi strălucirea în zdrenţele umede de cer, între nori de purpură care curg pe orizont ca o apă. Se cheamă că a venit şi primăvara.
Aşa, ca-ntr-o dimineaţă, ne-a trezit cu grauri prin vârfuri de copaci, cu cântec înnebunitor de mierle, de piţigoi, de măcălendrii, parcă toate păsările cerului s-au adunat doar ca să ne îmbete sufletele de drag şi bine. S-au desfăcut mugurii pe pomi ca nişte lacrimi verzi, trădând viaţa din aparenta uscăciune a cojii zgrunţuroase, s-au umflat în pene, şi stau să plesnească de mândrie primăvăratică şi de căldura leşioasă de martie. Răzoarele s-au albit de ghiocei şi s-au îngălbenit timpuriu de narcise, au ameţit lumea cu amorul parfumului lor zambilele şi grădinile se descheie la năsturaşii hainelor cenuşii şi prăfoase.
Rotocoale de praf te învăluie dacă ieşi pe stradă, te îmbie ţigăncile cu flori alese, cu tot soiul de alte nimicuri spre vânzare stau oameni pe lângă drum, pe trotuare. Baladele picamărelor scoase la mâncat de asfalt stricat îţi dau impulsul de ridicare la viaţă şi de enervare; lumea se înghesuie pe străzi furând raze de lumină cu fiecare clipire; e parcă o schimbare...Parcă zâmbete se înnoadă mai uşor, parcă oamenii trag a râs şi a veselie. Deh, e soare şi cald, s-au mai subţiat hainele, s-au mai deschis la culori şi parcă-ţi vine să mângâi un umăr golaş de piele albă şi parfumată, prin Herăstrăul de seară, şi el parcă înviat ca după un somn lung. Simte până şi bucureşteanul calculatorist şi veşnic ocupat, că mai există nişte viaţă prin jur, că se mai trăieşte şi pe afară.
Şi uite aşa, nu-ţi mai vine să mai faci nimic! Să fugi doar în provincie, cică "la ţară" şi să pierzi timpul o zi întreagă pe afară. Sau în grădină, cu mâinile sub cap, privind la norii care se fugăresc pe deasupra...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu