Ascultaţi!

Merg.
Merg adeseori la Sinaia. Şi drumul spre Peleş este una dintre potecile mele favorite. Pe ea, spre el, mă întâmpină deseori fel de fel de kitsch-uri; "tradiţionalul românesc" făcut în China, românescul comercial, turistic, arta - strădania unor oameni, mult prea scumpă.
Pe Valea Peleşului mă întâmpină nişte străini care vor să-mi vândă o românie care nu există.
Tot pe aici, vara, un singur loc mă face să ma opresc: singuratic faţă de haita celorlalţi, un om aruncă în nai tot sufletul lui. Poate că pădurea răcoroasă de brad, liniştea acelor meleaguri sau susurul apei Peleşului mă face să trag a visare şi a basm; poate că am imprimat în inimă muzica unui "noi" al nostru; poate că vreau ca versul trist şi voinic care se strecoară prin tuburile mici ale naiului să fie al meu şi să mă încânte. Poate...
Sigură e, însă, tresăltarea pe care o simt când, în pădurea bătrână, printre două tremure de apă vioaie, se mlădiază ca nişte clipe,note fugare, suflate încet, ca nişte ecouri de peste timp...