Ţambalul zice vorba lui...subţire, cu ecouri surde şi dulci...zang, zang, zang...
Scripca lucioasă de lac şi purtare, înfundată în golul umărului uscat şi osos, îşi ascunde, parcă, strunele sub puterea ascuţită a arcuşului şi scărţâie lung o muzică veche, bătrânească.
El zice. Zice o poveste de demult.
Ai spune că vorbeşte într-o doară, sau că îl tulbură dureri din tinereţile sale...L-ai pune într-un amfiteatru grecesc de la început de lume, cu o piele de ţap pe el...
Zice înainte un cântec de odinioară; faldurile unui chip trecut tresaltă la fiece vorbă, vocea îi alunecă şi se întoarce după o notă mai înaltă, chipul deja taiat de ani se strânge şi se suceşte după melodie; numai ochii, ei singuri spun ceva de timpul pe care cu greu îl mai aduce între oamenii ăştia,cei din urmă. Ochii lui cenuşii de timp scânteiază,vorbind de istorii dintr-o vreme care nu mai e, sau poate nu a fost niciodată...Spune încet de un haiduc închis, de o maică bătrână şi de un vodă care cine mai ştie când a fost stăpân peste ţări şi norod...
Mai apleacă o ureche spre ceteraş, spre ţambal, îşi trage sufletul o clipă şi începe să zică de un cal năzdrăvan şi de şerpi ca balaurii...
Toate astea au fost odată. Într-un timp care făcea omul să creadă în înaintaşi, să-i aducă aminte de începuturile sale, de sufletul său cel de demult, demult şi acum uitat, de virtuţi de puteri şi de basme...Or fi fost poveşti toate...
Dar toate ţin de ceea ce am fost, indiferent dacă ne place sau nu. A nu le lua în seamă sau a ne face chiar că nu au existat, face din noi nişte oameni fără trecut şi deci, fără identitate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu