puţin şi îngroşat despre un oarecare câine într-un lanţ Oarecare

E bătrân.
Îşi lasă peceţile labelor reumatice pe noroiul mucezit dinaintea coteţului; din când în când îşi mai schimbă locul, după vreunul dintre picioarele care îl mai dor. Se răsuceşte trist de pe o parte pe cealaltă, ascultând, în tihna vârstei, zdrăngăneala ruginoasă a lanţului, pe care acum numai obişnuinţa i-l mai ţine atârnat.
Acum mult timp, oţelul zalelor zornăitoare şedea ca o podoabă pe gâtul lui...Era vânjos şi aprig la bătaie. Laţele albe de pe frunte i se săltau la fiece mişcare; urechile prindeau orice pas străin; nasul ştia fiecare iz al universului său. Tuturor le răspundea cu ură; ura unui prizonier în faţa libertăţii necondiţionate; ciuda, ca o explozie în suflet, a unui supus loial şi priponit, înaintea unei mulţimi de duşmani gata oricând să sfâşie tot ce îi era lui mai drag...O nelinişte adâncă îl apuca şi se arunca ca un apucat în lături, până ce salba zăgazului greu îl trăgea îndărăt ca o mână. Gâfâia sub strânsoare şi, cu limba atârnândă, murseca fierul până la sânge. Îşi trăgea sufletul câteva clipe şi iar se zbătea. Voia să tragă după el tot drugul de oţel de care era legat, să netezească toate opreliştile gardurilor şi să rupă cu sete câţiva câini.
Era curtea lui. Era stăpânul temut pe toate grădinile care îl împrejmuiau pe trei părţi. S-ar fi aruncat la gâtul oricărui străin ce ar fi cutezat să arunce vreo privire spre domeniul lui. Plescăia din limbă, gustând ca-n vis sângele tuturor orătăniilor care îl aţâţau cu strigăte: al pisicii care nu-i dădea pace zi şi noapte şi a celorlalţi de-o fiinţă cu el, ce îi călcau stăpânirea cu bună ştiinţă. Dar lanţul cădea greu şi tare peste vâna lui asemenea.
Erau zile întregi în care nu se atingea de nimic; erau nopţi pline de vise vii de răzbunare. Răsăritul îl prindea aţipit de-a-n picioarelea, cu un mârâit neterminat pe bot. Era tânăr. Nopţile în care stăpânul îl elibera, erau o desfătare. Înconjura curtea mare cu privirea şi sărea dintr-o dată, alergând spre fiecare colţ, mârâind la fiecare adiere cu miros cunoscut. Se aruca în salturi spre poartă, lăsând în urmă bucăţi zburătoare de noroi. Se plimba de-a lungul gardului de ţambre, o lua pe fiecare la rând, voind să le simtă pe toate ca ale lui. De acolo, spre capătul dinspre grădină, spre curtea păsărilor, spre casă. Când obosea, se întorcea încordat spre coteţul lui de lemn văruit, mirosind a pământ şi a putregai, şi sucindu-se pe coadă spre drum, lătra fioros şi tare la orice duşman închipuit de întuneric, ce ar fi cutezat să se apropie. Auzea fiecare zgomot, cunoştea fiecare apăsare de paşi. Şi nimeni nu cuteza să-l provoace. Acum, liber, era un tiran peste propria lui singurătate. Un ostaş fidel fără combatanţi pe măsura lui...
Era tânăr.




© V. Mihă