Bucureştiul e o gaură neagră care suge parcă tot ce e mai nostim din fiecare. Oboseşte şi nu lasă nimănui loc de întors. Poate dau doar vina pe el, pentru găurile din mine. Deşi parcă prea îţi întinde tava cu de toate şi ţi le ia chiar când începe să-ţi fie poftă şi să salivezi mai tare. Oraşul ăsta e ciudat prin sine însuşi.
Ca să fii liber aici, trebuie să te uiţi în sus într-una dintre serile senine. Căutând cu privirea, îţi dai seama că sunt aceleaşi stele, pe un cer puţin schimbat de luminile cernute printre crengi şi prin ochii oamenilor; la fel cu cele pe care le-ai ştiut şi în prima noapte a fiinţei tale; atunci când, fără să mai ştii acum, ai simţit, mai mult decât văzut, că lumina se împuţinează până la nimic şi că nu te mai poţi agăţa decât de respiraţia caldă care curge peste tine de undeva. Sunt aceleaşi micuţe puncte luminoase care ţi se mişcau în privire, în prima secundă a primului somn. Parcă asemenea licuricilor din cer, care ţi se zgâiau printre genele aproape îngemănate şi crude, când povestea bunicii parcă nu se mai auzea bine, când apucai să mai simţi doar pătura de lână roşie şi aspră cu mirosul ei de naftalină şi de nepurtare, care te zgâria, când luna era prea departe ca să-i poţi stinge lumina cristalină cu care te mângâia, adormindu-te...
Sunt stelele pe care le numărai cu sârg în anii copilăriei, le făceai ghem în pumnul mic şi le aruncai din nou în văzduh...La care te-ai uitat seri de-a rândul tremurând, primăvara, ascultând doar vocea...lui, părintească atunci, groasă dar plăcută, cu care ţi le desena în constelaţii şi galaxii...
Sunt stelele între care ai văzut-o prima oară pe Ea; şi cele care ţi-au luminat primul sărut...
Sunt stelele după care căutai mereu un dumnezeu care să te ajute să mai speri...
Sunt cele care îţi arată drumul spre casă în serile de răcoroasă singurătate...
© V. Mihă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu