Era pustiu drumul spre Gura Diham, in dimineața rece, albastră.
Din înghesuiala unui micro-Tico, care abia, abia ne-a adus până la Bușteni, acum ne simțeam liberi căci aveam toată lumea în care să ne întindem tentaculele. Păi mai era și-un pospai de zăpadă înghețată care scârțâia pe sub bocancii noștri, păi și o mare de chiciură pe la vârfurile copacilor înghețați într-un timp al lor și într-o nesperată liniște; deasupra tuturor, stăteau măreți și singuri, Bucegii - cenușii, colțuroși și încărunțiți pe fruntea lor de stâncă.
Pe sub toate astea, eram noi, care mergeam vârtos, înghițind sub bocanci felii mari de drum.
Din spate, începu a ne privi îndoielnic de reușită, soarele, ciudat de vesel pentru un început de ianuarie. Noi transpiram, lăsând în urmă dâre de abur cald și moale, ca o ceață minusculă.
La cabană, la capătul drumului celui ușor, nu era nimeni. Era prea devreme pentru ștabii de București, să vină și să strice dumnezeiasca ordine pe care noaptea dinainte o așezase peste toate, învăluind acea bucată de lume într-o tăcere sălbatică și totul rămăsese ca un instantaneu uitat de timp. Ne-am oprit o clipă - două să ne programăm circuitele pentru urcușul viitor.
Am lăsat în urmă Gura Dihamului, plombată de gunoi și „rustic”, cu gîndul la vârfuri mai înalte și mai demne, spre Poiana Izvoarelor.
Poteca era lină, noi încă voiam. Pe marginea ei și în tot împrejurul, pădurea își desena clar povestea ei de iarnă, negru pe alb, la propriu. Zăpada și mai mare înghesuia molcom fagii, în toată lungimea lor, iar ei, cuminți, o primiseră ca pe o coroniță de premiant, în jurul crengilor; brazii arătau ca niște peruci de lorzi englezi - poate ceva mai curate. Visul nostru era la fel de alb, poate ceva mai vesel, dar tot la fel de tăcut; spinările mai îndoite și mai ude, aburii mai deși în jur, picioarele mai moi. Nici nu băgam de seamă, însă, că cineva ne urmărea mereu. Din stânga noastră, stâncile aproape verticale, aspre, ale Coștilei, aveau o căutătură sălbatică.
Se vedea printre crengi seninul. Vârful era aproape. Atât de aproape că după câteva minute, pădurea s-a terminat brusc și ne-a lăsat singuri într-o altă lume.
Adevărata poiană a izvoarelor era uscată. Un pustiu alb, ca o sală de dans, bătut în cuiele unor brazi de gheață, care înțepau, parcă, cerul cu vârfurile lor obraznice. Și abia după ce am lăsat în urmă de tot pădurea, am văzut raiul pe care muntele ni l-a întins pe o tavă înzăpezită și limpede. Eram prinși între ciocanul alb al pământului de iarnă și nicovala văzduhului azurit, ca într-o poezie desenată.
De acolo, din vârf, soarele asuprea cu atingerea lui totul. În dreapta, aveam umărul de nord al unor Bucegi, așa cum nu îi mai văzusem decât prin fotografii; înainte se desfaceau bucăți zările, către infinit, în straturi cenușii de munți și de vârfuri amețite de zăpezi și de cețuri, până către bătrânele cătane ale Baiului și Ciucașului. Aproape că nu mai știam unde suntem.
Noi eram mici, cu impresia de stăpâni asupra măreției dumnezeiești; efemeri între mileniile de perfecțiune care ne înconjurau.
Ne-am plecat înaintea lumii și am coborât cu inimile strânse de puținul pe care îl puteam înțelege!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu