O vrabie mi se aşază pe umăr ca pe o ramură uscată
Care trosneşte microscopic sub ghearele de os.
Pasărea aude şi-mprăştie pe jos
O lacrimă de cuget nepătată.
Când vântul cald, de vară, desface peste mine toride întrebări,
Mă clatin ameţit de-o umedă pudoare.
Pe spatele de scoarţă învie noi cărări,
Umplute lin, cu rândul de râuri de sudoare.
Aştept cu sete apa şi sarea-n rădăcini...
Dar parcă se agaţă de pielea de nisip.
În mine simt cum aspri se-nnoadă mărăcini
Crescuţi din apă, sare, din sânge şi nimic.
Soarele topit a făcut pasărea de carne sloi.
Mi s-a prelins în trunchi precum o lamă.
În ţepii-ncovoiaţi şi-a făcut cuib şi doi
Pui de vrabie ţipă din mine după mamă.
© V. Mihă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu