Si(n)gur că da!

Am plecat singur de acasă.
Am lăsat în urmă o zi aproape de vară.
Un bătrân, poate chiar bunicu', m-a privit cu ochi trişti de om lăsat de puteri şi de nepoţi. Ochii lui, care abia mai văd, încercau să mă desluşească iar mâinile mă petreceau moi într-o îmbrăţişare tristă.
"Iar pleci?!" îmi zice stăpânindu-şi lacrimile. Mă feresc să-i răspund.
Singurătatea lui umplea curtea veche şi goală ca o iarbă otrăvită. Toate păreau şi mai vechi şi mai dărâmate şi mai tăcute. Am tresărit de aşa apăsare şi am fugit pedalând spre gară, ca de-o stafie.
De când a plecat şi mama, parcă toate suferă de uitare. Vin de la Bucureşti cu gândul bun al întoarcerii acasă. Ajung şi nu găsesc nimic din ce aşteptam. Plec cu inima strânsă de o reîntoarcere la fel de seacă.
Dar acum a fost soare. Şi verde. Aşa ocean adânc de frunze, mări de iarbă, curţi provinciale în care cimentul se îneca în valurile sălbăticiei.
Îmi bătea vântul în faţă şi lacrimi mi se înviorau la colţul ochilor.
Am ajuns repede la Cîmpina. Oraşul scris cu "î" pe care toată lumea îl uită; peroanele goale; sala de aşteptare tremurând sub ecoul paşilor mei.
Din spatele unui ochi de geam pătrat, o cucoană grasă cu şapcă bleu de copil mă priveşte placid şi amabil cum mă chinui să echilibrez bicicleta cu o mână, să scot actele cu alta, să adun banii cu o a treia şi să sprijin şi rucsacul plin cu ouă şi tehnică. Iau biletul întins între degetele "de Pleşcoi" şi ies.
De pe treapta de asfalt pe care îmi găsisem loc vedeam clădirile de cărămidă ruginită ale gării.Pe deasupra se zbăteau nori albi şi uşori.
Simţeam într-un timp nişte ochi ascunşi fixându-mă. Un lucrător ieşit din tură mă priveşte într-un verde sticlos şi-mi cere focul din buzunar: "Sigur că da!". Pielea arsă, mâinile mari şi murdare, ochii spălaţi, vocea asprită. Părul aproape alb. Şi era tânăr...
M-am uitat în jur şi universul prăfos tremura sub atâta vară.
Eram singur. Fumam singur.
Mă puteam reduce la un punct.