zbor

Azi, ceru-i tare depărtat. În fumul său albăstriu se înnoadă ca nişte scame lăstuni, muind ascuţişul aripii lor în nemărginire, ca să-l şteargă apoi iute, în volte, de vreun acoperiş uscat de soare. Se întorc apoi în lumea de sus, acolo unde se poate trece prin ziduri de nori, prin perdele de ploaie, unde zăbrelele lucii ale soarelui se pot rupe, unde nu se poate evada căci acolo e libertatea goală şi sinceră.

Viaţa lor, a acestor săgeţi vii, se scurge aproape toată în văzduh. Acolo, departe de ochii răi ai omului, se trezesc, mănâncă, se iubesc, dorm, râd, plâng şi se cheamă.

De aici din balconul ăsta spălat la colţuri de ploi, îi urmăresc cu ochi tulburi de om îngândurat şi-mi agăţ privirile de ei să mă ducă departe. Îi rog uneori să se oprească puţin ca să-mi ciripească şi mie taina zborului. Ei roiesc sfidători, se înalţă mai sus şi mai sus, acolo unde gândul meu se desface zdrenţe în vânturi şi nu-i mai poate cuprinde. Mă zbat în învelişul crud de om, pipăindu-mă de aripile care nu se mai nasc. Dumnezeul meu nu mă lasă să zbor. Poate de frică. De frica unui Icar ce l-ar putea ajunge, ar putea fura taina nemărginirii Lui şi, cu înţelepciunea dobândită şi-ar putea construi Raiul său.

Deasupra Pieţii zgomotoase, bucureştene, lăstunii aleargă ca nişte poştaşi bezmetici, căutând.

Căci doar cine va învăţa să zboare, va moşteni taina suavă a zărilor...