Se făcu două. Adică au sărit în liniște de miezul nopții două învârtituri de ceas. Trenul taie în două noaptea, stăvilită în depărtări de ochi limpezi, strălucitori și electrici. Mă împotrivesc somnului ca unei ispite malefice și prefer culoarul cu spărturile lui de geam opacizat de jeg și întuneric. Vine prin găuri nevăzute un firișor rece și subțire de vânt oltenesc, primăvăratic, care face să tresară drept în sus toate firele părului tuturor. Desfăcuți de strânsoarea hainelor ne zgribulim și în răcoare văd pielea ridată de frig, sfârcuri amețite și tari și perechi de ochi mulți ațintiți spre ele...
Oboseala cade pe sub gene ca o brumă, se face capul greu și piepturile pline de palid eroism până atunci se lasă moi în ritmul necontrolat al respirației; pleoapele se scutură sub frământarea ochilor dedesubt și ei, la rându-le, de fierbințeala altor lumi. Mâinile caută sprijin în strânsori virtuale orice colț apropiat și pielea capătă pe dosul palmelor acea nuanță trandafirie de relaș și nemișcare.
Deodată iureșul plimbărilor onirice lovește și, parcă pregătindu-se de naștere, oamenii se mișcă; în întoarceri scurte ori aruncând în părți mâinile, cu zvâcniri sau în lentoarea somnului, fac visele slugi din stăpânii lor omenești.
Aceeași lumină obositoare, artificială, sfărâmă peisajul mormântal cu tăișul ei fără rost și fără farmec.
Caracalul, orășel doljean mic și mai presus cochet a desfăcut o gară mică în noapte. Se cheamă că țigara multașteptată s-a aprins și fumul toxic, cenușiu și-a făcut vizita aproape firească prin plămâni. De ce n-or fi lăsat și ei un vagon pentru fumat?! Sau măcar o bucățică de hol...
Trece repede vântul peste scrumul nestins și-l desface într-o mare placidă de scântei. Rugul chiștocului aprins de negrul nopții mistuie în sine otrava ierbii fără Dumnezeu. Gura plescăie mulțumită, limba trece fumegândă peste obraji și apoi se lasă caldă în mocirla salivei îmbibate cu nicotină. Închid ușa peste părerea de rău a ultimului fum nesorbit.
Domnișoara în trening negru și tras valiza aproape astupând inestetic sinele compartimentului comun și deja strâns sub prea multe suflete. Într-o clipire de simț civic aș fi mustrat-o puțintel; dar eu stau pe hol și mă uit în noaptea singuratică. O las să zăbovească în cugetul ei străin de acest loc, cu ochii întinși lenit peste niște fraze mult depășite de ora asta... Nu e rolul meu.
În astă cutie mergătoare există și suflete. De alături tresaltă până la noi zgomotul ca țipat al unui copil dormit pe sfert, care n-ar fi dat odihna împăciuitoare a patului de acasă pe nicio plimbare așa târzie.
Trenul își caută drum pe poteca dublă de oțel și trezește ecouri somnambulice peste întinderile muiate de timp și de smoala nopții...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu