rostul muntelui

Ce-ți spun munții, fiule, de îi plângi atât de des?

Și de ce, când zici de munte, lacrimi pe sub gene-ți ies?

Cum de locul tău de-acasă ți-e departe și străin,

Când poveștie de munte, vii, pe la ureche-ți vin?

Care-i rostul îndoielii și ce gând prin minte-ți trece,

Când dai oamenii și focul pe un munte gol și rece?

Tată, greu îți pot răspunde l-ale tale întrebări.

De ce peștii saltă-n unde? De ce-s paseri zburătoare

Prin văzduhuri fericite? Ori de ce, peste hotare

De păduri necucerite, saltă vesele izvoare?

Muntele-mi îndrumă pașii pe cărările alpine

Singuratice, golașe, care se desfac în mine.

Iar de știi ce-i frumusețea sau săraca libertate,

Și că ele, niciodată, n-au să poată fi-ntr-o carte

Ca să o citești să simți; că trebuie, ca pe-o carne,

Să le mesteci printre dinți ca să le-nțelegi în tine,

Atunci știi ce e cărarea muntelui gol, pentru mine.

Este gura mea de aer, inima într-o bătaie.

Este mâna minții mele care gândurile-ndoaie,

Spre a scoate, ca fierarul, fierul viu de sub văpaie.

Muntele e umbra vieții care-o lași peste pământ.

Muntele e-al tinereții, voiniciei, legământ.

Muntele e alinare pentru răni ce nu-s închise.

Și la orice întrebare-ți dă răspunsurile promise.

Muntele, mai sus de oameni, ține, drept, un jurământ:

Ca mereu să te îndrume. Fie vifor, ploi sau vânt.

©V. Mihă