îți pare rău?

Cu plete transparente, în ferești,

Îți bate ploaia, toamna, la apus.

Tu te gândești la mine că sunt dus.

De singură, la mine te gândești.

Și pe obraz îți bate ploaia, stins.

Prelungi ca niște ițe îi sunt stropii.

În sărătură îți înoată ochii.

O baltă de tristeți în mână-ai prins.

Șezi în fotoliu lâng-o carte roasă

Și doar fereastra-ți spune despre timp.

E un apus. Dar care anotimp?

E vremea de șezut în doi, la masă.

Bucatele în blide reci rămân.

Vinul în cupă-și pierde voioșia.

S-a dus din clipa serii bucuria.

Pe masă șade numai un tacâm.

Tu plângi flămândă după noi ce-am fost.

În ochi îți bate ploaia mai mereu.

Ți-am oferit din anotimpul meu

Dar tu mereu țineai de mine post.

Acuma-s dus. Apusu-i tot, al tău.

Fotoliul tău, asemeni cartea roasă.

Ești singură stăpână peste casă.

Acuma de ce plângi? Îți pare rău?

©V. Montano