Chiar dacă e vremea urâtă.
Că-n tine sunt destul vârfuri, destul stânci.
Şi gându-nainte mereu să-l arunci
Să-ţi mai spună, întors, de-o redută.
O creastă de munte e şi viaţa ta.
Urcând, îţi dai seama de tine.
Urcând, realizezi de-i bună sau rea
Cărarea-ţi abruptă, sinuoasă şi grea,
Aleasă de cine ştie cine.
Când urci, obosit de drum şi de paşi,
Te cobori în tine să cauţi putere.
Pe rând, griji şi frică în urmă le laşi,
Că grija şi frica păstrate-n desagi
Te trag înapoi şi sunt grele.
Şi-ncet, tot scoţând din tine, în mers,
Ca să-ţi uşureze urcatul,
Te faci mai uşor , ţi-e sufletul şters,
Şi de oboseală, un alt univers
Răsare în tine: adevăratul.
Începi să vezi iarba verde, botanic
Şi stelele ca un astronom;
Simţi inima cum bate, organic.
Descoperi efortul titanic -
Urcuşul - de-a şti că eşti om.
© V. Montano
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu