luni, 14 noiembrie 2016

Poveste de iarnă departe

Pe vremea când frunza zbătea
În ochiul lunii de aur,
Când fiecare copac plângea
C-a fost atins de Midas și făcut tezaur,
Când ierburile auzeam cum strigă
Foșnind uscate ca niște condeie,
Eu devenisem pentru tine un rigă.
Tu deveniseși pentru mine femeie.
Peste orizontul îmbătrânit prea lesne
Zburam amândoi în oful primăvăratic,
dar lumea murea. În câte semne,
de câte ori se făcea toamna viscol sălbatic.
Și așa am plecat în sus, cu larmă:
Eu - rigă, tu - cea mai încoronată doamnă,
Către munții cei mari și bezmetici
cu vânătări urgisite pe loc și prăpăstii.
Și-acolo am așteptat să vină
Anotimpul cel mai bogat în lumină.
Acolo, în tinda de stâncă cu lună
Am văzut noi, de-aproape, o brumă.
În tomul cu prăpăstii-n loc de file
Am stat uitați de sori și clorofile.
Și, așteptând reuniunea rece
Cu crizantema vântului zadarnic,
Ne-am apucat să rânduim ospețe:
Tu, fată-n casa iernii, eu - paharnic.


de Vali Mihaescu

vineri, 12 septembrie 2014

și totuși

Mă tot aștept afară ca să plouă.
E cerul o grămadă de cenușă.
Și se deschide-ncet a zării ușă
Să zboare păsări spre o țară nouă.

Și totuși vântul rupe frunză verde.
Abate spre pământ flori cu miros.
Încă e cald și încă lesnicios.
Și încă ai păduri să te poți pierde.

E mărul verde încă. Para, pară.
Broboanele din vie nu-s albastre.
Noi suntem încă doi. Mâinile noastre
Lipite-s bine încă, dinafară.

Mai e din vară cât să scrii-ntr-o filă.
Cât să deprindă bine puii zborul.
Însă mă tem că, iute, viitorul
Va cam rămâne fără clorofilă.







© V. Montano
 



joi, 13 februarie 2014

Sfânta Ana - lacul

Rotocol de brazi grăbește
Întunericul în undă.
Apa liniștit dospește,
Albăstrie și fecundă.

Cerul, ca un disc deasupra,
Face ape de apusuri.
Bezna iute-și varsă cupa
Clocotind de presupusuri.

Se așterne noaptea lină
Peste tăul fără fund
Ca o pată de rugină
Pe un fier imens, rotund.

Vântul nopții lin răzbate.
Între cetini pune stele.
Și prelung, fuior străbate
Unda grea de vălurele.

Un' te uiți, stele și noapte.
Cetini și-un întins de apă...
Într-un clipocit de șoapte
Căprioara se adapă.

Lin, își soarbe oglindirea
Din valul mustind de lună.
Din pădure, neclintirea
Parcă, toată, o adună.

Soarbe. Soarbe fără grijă.
Omul demult ce s-a dus.
Doar prădalnic pune dijmă
Lupul negru și ascuns.

Unda satură. E rece.
Apei - cântec de vulcani -
Nu-i e dat nicicând să sece.
Și-i de-atâtea mii de ani!

Îndărăt, cu blonda-i trenă,
Luna a încins cu aur
Locul ist, ca o arenă
Așteptând, din val, un taur.

Liniște. Ca-n așteptare
Buha-și bate darabana.
Sub cortine selenare
Strălucește Sfânta Ana.







©V. Montano

luni, 3 februarie 2014

prin zăpadă, spre Diham



Vântul bate ca văpaia
În obrazul nostru moale,
Și-nghețat, cu aspre pale,
Își sporește pălălaia.

Sus, în cer, un soare gângav –
Veșted în lumina sa –
Încălzește ca o stea
Mersul nostru greu și bolnav.

Sunt nămeții mari cât casa.
Cu-o voință și mai mare,
Noi tăiem, voinici, cărare,
Să cinstim prin muncă rasa.

Și-n pădurea țintuită
De veacuri și de omăt,
Pe crenguțe-ascunse văd
Păsăruici de ebonită.

Ba mai zboară câte-un corb
Negru, peste vânt călare.
Recea cerului cărare
Penele aripei sorb.

Mai e viață sub zăpadă!
Respiră sălbăticia
Și-și împarte bucuria
Cui va vrea, urcând, s-o vadă.

Vâjâie stihia iernii.
Gerul strânge coasta-n clește.
Noi, urcând, simțim cum crește
Dor de cald, în mici vedenii.

Dar în suflet tot se mișcă
Moara cea cu pofte, veche.
Și pădurea, ca o streche,
S-o vedem din nou, ne pișcă.

Astăzi, am pornit cu toate
Forțele către Diham.
Tot mergând, ca un dinam,
Pasul spre alt pas ne scoate.

Încet, greu, cu pasul strâmb,
Dăm Bucegilor binețe.
Ei, albiți de bătrânețe,
Ne sfidează și ne plâng.

Am plecat nedând crezare
Cui spunea că-i totu-nchis.
Și-am dat peste-un paradis
De frumos și de mirare:

Vârfuri ninse, rotocol
De zăpadă plimbătoare,
Troiene amețitoare,
Zări cu munți și văi decor.

Am trecut. Cu urmă-albastră
Prin zăpad-am scris, în șleauri,
Pofta noastră de coclauri,
S-o găsiți și dumneavoastră!





©V. Montano



gândeam

Am tot sperat că tu nu vei pleca
Alăturea de păsări, 'n altă țară.
Nu m-am gândit că toamna va cădea
Altfel, decât o rece primăvară.
Eu am crezut că numai până sus
La Dumnezeu, să-I spui ceva, te-i duce.
N-am cugetat că poftele de dus
Și-uitarea are, iară, să te-apuce.

Dar ai plecat. Și cerul meu e gol.
Iar toamna, dezolant temei de gripă.
În cap mi se dă frunza rostogol.
Mi-e fruntea ruginită și calică.

Oare la primăvară-ai să găsești,
- C-atunci gândeam ca să te cer mireasă -
Din țările de cald și de povești,
Cărarea aspră, înapoi, acasă?
 
 
©V. Montano

miercuri, 22 ianuarie 2014

scriu Iadul




Scriu pe pământ pentru ceruri.
Scriu iadul din noi pentru rai.
Dau dracii pe îngeri bălai.
Vând pietrele drept giuvaieruri.

Fac din țărână iubire.
Înjur de frumos și de cer.
Sunt dumnezeiesc și-efemer.
Trăiesc și iubesc în neștire.

Vând gânduri cui dă mai mult
și suflet cui mă urăște.
Frumosul în mine descrește,
iar răul e des și e crunt.

Din oameni iau ce-am nevoie:
un strop de lumină și vis.
Scriu versuri pentru Paradis.
Pământul nu mai are nevoie.






© V. Montano










îți pare rău?



Cu plete transparente, în ferești,
Îți bate ploaia, toamna, la apus.
Tu te gândești la mine că sunt dus.
De singură, la mine te gândești.

Și pe obraz îți bate ploaia, stins.
Prelungi ca niște ițe îi sunt stropii.
În sărătură îți înoată ochii.
O baltă de tristeți în mână-ai prins.

Șezi în fotoliu lâng-o carte roasă
Și doar fereastra-ți spune despre timp.
E un apus. Dar care anotimp?
E vremea de șezut în doi, la masă.

Bucatele în blide reci rămân.
Vinul în cupă-și pierde voioșia.
S-a dus din clipa serii bucuria.
Pe masă șade numai un tacâm.

Tu plângi flămândă după noi ce-am fost.
În ochi îți bate ploaia mai mereu.
Ți-am oferit din anotimpul meu
Dar tu mereu țineai de mine post.

Acuma-s dus. Apusu-i tot, al tău.
Fotoliul tău, asemeni cartea roasă.
Ești singură stăpână peste casă.
Acuma de ce plângi? Îți pare rău?






©V. Montano



sâmbătă, 7 decembrie 2013

ochilor tăi albaștri

Mă răcoresc în ochii tăi ca într-o apă
Și mai sfințesc cu ea ceva din mine.
Nu știu să-not, mă-nec, oh, și ce dacă,
Măcar să știu că m-am 'necat în tine.

În ochii tăi e, clară, ploaia de amiază,
Ce-o naște vântul, vara, dintr-o dată.
În ea stea omul, mințile să-și piarză,
Cum eu le pierd de fiecare dată.

Când mă privești cu ochii de cerneală
Inima-mi este ca o coală de hârtie:
Ce scrii pe ea nicicând nu se mai spală,
Și oricând pe deasupra se mai poate scrie.

Când Domnul Dumnezeu ți-a pus lumină,
În ochiul tău, nevinovată și albastră,
Nu s-a gândit cum să îți dea așa o vină,
Să iei lumina cui va să te privească!






© V. Montano

miercuri, 10 iulie 2013

pelerinaj

Cu pasul căutăm poteca,
Că ochii-nchină primprejur
Privirea verdelui contur.
Și muntele e-un fel de Mecca.
 
 
Deasupra pleoapelor, din frunte
Coboară râul de sudoare -
Birul sărat ce-l dăm pe munte
Pe frumuseți negrăitoare.
 
Ne vede soarele urcând
Și raza lui, ca o făclie,
Aprinde petece-n pământ,
Sub cetini ca o colivie.
 
Cuvintele respiră greu
Sub un atâta strat de gânduri.
Iar unghiile pe stânci mereu
Tot parc-ar vrea să scrie rânduri.
 
Departe-n sus, ca o beteală
De stâncă, vârfu-i așezat.
Cătăm la el cu oboseală,
Mai mândri că l-am căutat.
 
Mai e. Sângele fierbe. Pas
După alt pas suntem mai sus.
În gând ne strigă un popas.
În ochii-nchiși am și ajuns.
 
 
 
© V. Montano

miercuri, 26 iunie 2013

mamă...

Mamă, crezând că-n tine e trecutul
Am putut mereu să ştiu de viitor.
Şi-n lumea asta mare-a tuturor,
Din tine m-am simţit mereu născutul.

Mamă, suntem făcuţi din lucruri mici.
Suntem făcuţi din locuri şi-amintire.
Din somn suntem făcuţi şi din veniri în fire.
Suntem senzaţia din degete după ce-atingi.

Mamă, alcătuită-acum din depărtări,
De-i vrea, pricepe cine suntem de fapt:
Nu suntem prăfuitele clondire de pe raft,
Nici raftul plin de prin îmbelşugatele cămări;

Nu, suntem oameni la care le e dor
Şi veşnicii copii ai veşniciei.
Suntem, sub sânul tău, copilăriei
Cel mai dorit şi nemaiîntâlnit decor.






© V. Montano

luni, 10 iunie 2013

pe urmele tale

Tot timpul e bine să urci,
Chiar dacă e vremea urâtă.
Că-n tine sunt destul vârfuri, destul stânci.
Şi gându-nainte mereu să-l arunci
Să-ţi mai spună, întors, de-o redută.

O creastă de munte e şi viaţa ta.
Urcând, îţi dai seama de tine.
Urcând, realizezi de-i bună sau rea
Cărarea-ţi abruptă, sinuoasă şi grea,
Aleasă de cine ştie cine.

Când urci, obosit de drum şi de paşi,
Te cobori în tine să cauţi putere.
Pe rând, griji şi frică în urmă le laşi,
Că grija şi frica păstrate-n desagi
Te trag înapoi şi sunt grele.

Şi-ncet, tot scoţând din tine, în mers,
Ca să-ţi uşureze urcatul,
Te faci mai uşor , ţi-e sufletul şters,
Şi de oboseală, un alt univers
Răsare în tine: adevăratul.

Începi să vezi iarba verde, botanic
Şi stelele ca un astronom;
Simţi inima cum bate, organic.
Descoperi efortul titanic -
Urcuşul - de-a şti că eşti om.




©  V. Montano

sâmbătă, 6 aprilie 2013

primăvară vegetală

Ramul uscat s-a-nsufleţit de soare
Căci mugurul, după prea multe căutări,
Descoperi prin scoarţă noi cărări
Şi scos afară se desfăcu în floare.

În faptul dimineţilor te-mbie-un val
Sub aromate zboruri de petale ude.
Se joacă vântul prin florile plăpânde,
Ele plutesc prin cerul crud şi matinal.

Robiţi pe uliţă de întuneric,
Uscaţi pe coajă ca nişte moşnegi,
Salcâmii port pe frunţi, ca nişte regi,
Coroană albă mirosind feeric.

Prin toţi copacii vremii de acum -
Mai noduroşi, bătrâni sau doar smicele -
Se ghemuiesc mugurii verzi ori floricele
Ce supun lumea sub o vrajă de parfum.

Azi primăvara e abia ajunsă.
Tărâmurile noastre încă o descopăr.
Că de la pom, la firul singuratic de izvor,
În toate-a stat vreme de-un an ascunsă.






©V. Mihă
 

duminică, 17 februarie 2013

despre mine



În locul gol ce l-am găsit în mine
Am pus semințe de eternitate.
Și cu tristeți și răutăți udate
Au crescut veșnicii ca ierburi între șine.

A-nflorit lumea cealaltă lângă șanțuri,
Pe poteci veșnicia a-nviat;
și uite-așa, în hore și în valțuri
un dans al nemuririi s-a-ncheiat.

Tresaltă-n mine din seminți uitate,
ieșiți din vârsta-a doua-a lui a fi,
pe frunți cu plete blonde, bucălate
pui de eternitate și-alți copii.

Ca o grădină-n plină primăvară
am înăuntru veacul înflorit.
Miroase-a ani trecuți la mine în cămară
și zile noi de sub zăpadă au ieșit.

Nu cred ca moartea să mă ia vreodată.
Nu cred că pot pleca de-aici curând.
Că-n stup am matca mea desperecheată
și-n faguri zile rându-și așteptând.

Și cât voi mai putea să am vedenii,
să fiu nebun de azi, de mâine, de etern,
și-n fața vieții-umil să mă prostern,
nu va să-mi auziți la cap ectenii.





©V. Mihă

duminică, 16 decembrie 2012

un alt fel de piua



Privind înapoi cu inima,
înmoi
întâmplări tocite.

Înapoi, mai demult,
eram mici
și noaptea ne căuta
să-și completeze
încă o galaxie.

Lumea era un desen
pe-o hârtie
îmbibată cu fericire.

Când se întâmpla demultul,
Vara ne cocea umbrele
sub noi
și când ele se făceau foarte calde,
ne aruncam în râu,
ca în orice,
cu capul înainte.

Atunci,
pe timpul străveziu
al lui atunci,
ne cântau bunicile
ca niște greieri,
la ureche,
Cântecul bâzâit, de somn.
Și noi adormeam
În cel mai dulce somn
Ridicat vreodată de Sisif.

Ne mânjeam cu toate anotimpurile
pe obraz
să părem mari
Sau ne făceam mustăți cu creionul
furat, scump, de ochi,
al vreunei mame.

Și sania ne bucura.
Și chiar el, gerul,
înțepa în pielea noastră cu un cuțit bont.

Pe vremea aia știam să plângem
din orice.
Credeam toate cărțile
și piteam vise în locuri calde,
prăfuite,
din spatele sobei.

Era timpul merelor verzi
și-al zarzărelor acre,
al măcrișului
și-al cojilor interesante
de pe genunchi.

Eram mai albaștri atunci
și mai sălbatici.

Eram ai noștri, ai fiecăruia.
Eram, cum zicea un prieten,
într-un alt fel de piua.





©V. Mihă

luni, 3 decembrie 2012

rostul muntelui



Ce-ți spun munții, fiule, de îi plângi atât de des?
Și de ce, când zici de munte, lacrimi pe sub gene-ți ies?
Cum de locul tău de-acasă ți-e departe și străin,
Când poveștie de munte, vii, pe la ureche-ți vin?
Care-i rostul îndoielii și ce gând prin minte-ți trece,
Când dai oamenii și focul pe un munte gol și rece?

Tată, greu îți pot răspunde l-ale tale întrebări.
De ce peștii saltă-n unde? De ce-s paseri zburătoare
Prin văzduhuri fericite? Ori de ce, peste hotare
De păduri necucerite, saltă vesele izvoare?

Muntele-mi îndrumă pașii pe cărările alpine
Singuratice, golașe, care se desfac în mine.
Iar de știi ce-i frumusețea sau săraca libertate,
Și că ele, niciodată, n-au să poată fi-ntr-o carte
Ca să o citești să simți; că trebuie, ca pe-o carne,
Să le mesteci printre dinți ca să le-nțelegi în tine,
Atunci știi ce e cărarea muntelui gol, pentru mine.

Este gura mea de aer, inima într-o bătaie.
Este mâna minții mele care gândurile-ndoaie,
Spre a scoate, ca fierarul, fierul viu de sub văpaie.

Muntele e umbra vieții care-o lași peste pământ.
Muntele e-al tinereții, voiniciei, legământ.

Muntele e alinare pentru răni ce nu-s închise.
Și la orice întrebare-ți dă răspunsurile promise.

Muntele, mai sus de oameni, ține, drept, un jurământ:
Ca mereu să te îndrume. Fie vifor, ploi sau vânt.





©V. Mihă

joi, 15 noiembrie 2012

bunicului meu



Acum cad frunzele pe chipul tău, bătrâne,
Supus al vrerii de păduri, zăpezi și brume,
Împins de neștiute taine prin pripoare,
Cu sufletul pe drum de căprioare.

Cum, oare, mai alergi pe-acolo, sus,
Să ții-n cătarea armei trup de urs?
Și cum, lângă picior cu-n câine șerb,
Mai stai la pândă dup-un ochi de cerb?

Cărarea-ți s-a oprit în zi de toamnă,
Când n-ai mai auzit nici corn, nici goarnă,
Vântul cum bate sau pădurea cum te cheamă
Să te-nvelească-n verde, ca o mamă.

Și stând așa, întins, din vremi trecute
Poate ți-au plâns la cap vulpoi și ciute.
Iar dintr-un brad albit de promoroacă
Cocoșii mari, de munte-au bătut toacă.

Glasul de fier al puștii tale tace.
Ea însăși, ruginită, în colțul casei zace.
De-acuma-ncolo-mi va rămâne un ecou
 Al vocii tale grele și-a umărului tău.

Bătrâne, strâng în palme cuțitul de la tine,
Că-n ochi am strânse multe din clipele sublime
Cu tine-n munți, cu glasul și ochiul tău sonor.
Adio, scump și mare bunic și vânător!




©V. Mihă

joi, 11 octombrie 2012

stol de tine



Câtă toamnă-n ochii tăi, nefericito!
Cum îți lăsau pe cer, cocoarele, dâra
potecii spre zările calde, străine.
Și cum doar pe tine te strigau, noaptea,
când li se părea cerul prea mult
și noaptea prea mare.

Ah, cum te frământai sub brațul meu
că ele pleacă!
Rămâneai serile reci, brumate,
privind cerul.
Cătând printre stele aripa lor sură
parc-auzeai prin vâjâitul frunzelor
zgrunțuroase,
fâlfâiri de aripe mari, dornice și
pofticioase de depărtări.

Te-am surprins într-o seară de Brumărel
dând din mâini, ca într-un vis copilăresc
cu oameni lebădă. 
Te-ai spăimântat văzându-mă atât de pământesc
venind spre tine.
Am vrut să te cuprind, să-ți sting cu mâna
pofta de azur și de țări calde.
Am fost răutăcios, căci visurile tale îmi spuneau
că mai e putin și te voi pierde.

Tu ai dat să țipi. Dar buzele ți s-au țuguiat,
s-au întărit și din gâtul tău lung
n-a ieșit decât o chemare scurtă
ascuțită, de sălbăticiune.
Și eu te strângeam tot mai tare. Strângeam din dinți și din ochi
să nu văd oribila crimă.
Atunci. Atunci am simțit o arsură pe obraz
și-un gol în mine.

Un salt.

Un vâjâit.

O chemare.

Am deschis ochii.
În palma dreaptă, însângerată
Se zgribulea, murdară de sânge,
O pană cenușie.

Tu nu mai erai.

Peste ani, serile de toamnă
Mă prindeau afară, căutând printre stele
Stolurile dornice de depărtări.

Credeam că te vei întoarce
Să-ți iei înapoi pana.




©V. Mihă

vineri, 21 septembrie 2012

despre oameni din alt veac



Afară plouă cu picuri mici, tomnatici,
Care lovesc în geam egal, firesc.
Și sub tic-tacul lor, în minți le cresc
Păreri c-au fost și ei demult romantici.

Pe eșafodul toamnelor, murdar
De amintiri și de iubiri nespuse,
Își pleacă-n ploaie fețele supuse
Care le-ascund un zâmbet și-un amar.

Atâtea gânduri dezvelesc sub pași,
Sărind băltoace, ca odinioară.
Își amintesc plimbări la ceas de seară,
Cu lună și cu stol de amorași.

Și dintr-o dată, pe sub bura rece
Ca un botez secund, poate final,
Își deschid ochii brusc și matinal
Gândind că toate au trecut și-or trece.

Atunci, ca o statuie dezvelită nou
De care încă nu s-a prins rugina
Și-arată dânșii, mai senini, patina,
Ca o romanță, boston sau tango.





©V. Mihă

miercuri, 12 septembrie 2012

tomnatic



Cețuri lungi, albe, pribege
Încep vii să se alerge
Împlând văile de vrajă.
Munții maturi le stau strajă
Jocului, privind departe,
Cetind lumea ca pe-o carte
Cu ochi tari de stâncă sură,
Aspri la cautătură.

De pe munte, pe sub ceață,
Un șuvoi de lână creață
Poartă suluri de mioare
De măgari și de samare,
Care vin de se întoarnă
Chinuite greu de toamnă,
Către casă. ‘N urma lor
Rămâne piatră și dor.

Prin pădurile uitate
Curg ecouri colorate.
Se adună-n straturi groase
Frunzele neputincioase
Pe morminte de surori.
Peste ape, pe cărări,
Pe-nălțimi și prin gropane
Lasă frunzele ciolane.

Bate vântul pe poteci.
Apele aleargă reci.
Diminețile se mint
Pe sub brume de argint.
Ploile prin zile sapă.
Soarele în nori se-ngroapă.
Nopțile atârnă lungi.
Toamnă. Moarte. Plânset. Rugi.





©V. Mihă



duminică, 19 august 2012

câte sunt de făcut

Țară, țară,
turmă fără păcurar,
cu lână udă de sângele tău,
cu coasta îngherată de lupi,
amețită de foame,
uitată sus, departe, nicăieri,

Țară, țară
cu răni neoblojite care put,
ca un oștean
uitat în viață printre morți,
pe câmpul de bătaie,

Țară cu negi
pe fruntea ta bălaie,
leproasă grădină fără floare,
care te ofilești fiece veac mai mult,
care te ține-n loc Dumnezeu
în aceeași toamnă,

Țară ca o colivie ruginită,
ca o pădure arsă,
ca o casă dărăpănată,
ai ținut cu greu în tine,
mereu, suflete.

Suflete, ce faci cu țara ta?






©V. Mihă