Vântul bate ca văpaia
În obrazul nostru moale,
Și-nghețat, cu aspre pale,
Își sporește pălălaia.
Sus, în cer, un soare gângav –
Veșted în lumina sa –
Încălzește ca o stea
Mersul nostru greu și bolnav.
Sunt nămeții mari cât casa.
Cu-o voință și mai mare,
Noi tăiem, voinici, cărare,
Să cinstim prin muncă rasa.
Și-n pădurea țintuită
De veacuri și de omăt,
Pe crenguțe-ascunse văd
Păsăruici de ebonită.
Ba mai zboară câte-un corb
Negru, peste vânt călare.
Recea cerului cărare
Penele aripei sorb.
Mai e viață sub zăpadă!
Respiră sălbăticia
Și-și împarte bucuria
Cui va vrea, urcând, s-o vadă.
Vâjâie stihia iernii.
Gerul strânge coasta-n clește.
Noi, urcând, simțim cum crește
Dor de cald, în mici vedenii.
Dar în suflet tot se mișcă
Moara cea cu pofte, veche.
Și pădurea, ca o streche,
S-o vedem din nou, ne pișcă.
Astăzi, am pornit cu toate
Forțele către Diham.
Tot mergând, ca un dinam,
Pasul spre alt pas ne scoate.
Încet, greu, cu pasul strâmb,
Dăm Bucegilor binețe.
Ei, albiți de bătrânețe,
Ne sfidează și ne plâng.
Am plecat nedând crezare
Cui spunea că-i totu-nchis.
Și-am dat peste-un paradis
De frumos și de mirare:
Vârfuri ninse, rotocol
De zăpadă plimbătoare,
Troiene amețitoare,
Zări cu munți și văi decor.
Am trecut. Cu urmă-albastră
Prin zăpad-am scris, în șleauri,
Pofta noastră de coclauri,
S-o găsiți și dumneavoastră!
©V. Montano
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu